Copii în tumultul istoriei
În confruntarea cu vitregiile timpului, cel mai puternic au suferit copiii, cele mai sensibile și neajutorate ființe.
Steliu Lambru, 05.02.2024, 14:15
Regimurile politice tiranice, războaiele, genocidurile, strămutările, pandemiile, catastrofele naturale au fost cele mai mari încercări la care istoria a supus individul și, împreună cu el, societatea. Istoria secolului 20 este campioană în a abuza individul în toate felurile. În confruntarea cu vitregiile timpului, cel mai puternic au suferit copiii, cele mai sensibile și neajutorate ființe. Istoria României nu face excepție de la regulă, în secolul 20 ea înregistrând toate tipurile de brutalitate amintite. Copiii din România, inocenți asemenea copiilor din întreaga lume, au plătit istoriei tiranice un preț prea mare.
Centrul de Istorie Orală din Radiodifuziunea Română a înregistrat mărturii tulburătoare ale suferințelor copiilor în vremuri de restriște. În anii celui de-al doilea război mondial, în Transilvania de Nord ocupată de Ungaria, populația evreiască a fost trimisă în lagărele de concentrare. Grigore Balea, preot greco-catolic, în 1997 își amintea cum a fost martor la scene teribile atunci când evreii au fost îmbarcați în trenuri. Mama sa a încercat să ofere o găleată cu apă unei familii de evrei cu 9 copii care așteptau deportarea.
”Unul dintre soldaţii maghiari care păzeau i-a dat mamei un pumn după cap. N-am s-o uit niciodată pe mama cum avea durere în suflet când a văzut o populaţie luată fără nici o vină. La Vişeu n-am mai fost prezent nici eu, nici mama, dar am aflat că acolo i-ar fi separat. I-au pus pe peron pe copiii mici, deoparte, mamele deoparte şi acolo urma tragedia! Copii plângeau pe peron și ţipau, mamele de altă parte plângeau și ele.”
Ileana Covaci era din Moisei, locul unde armata maghiară a masacrat în octombrie 1944 câteva zeci de etnici români nevinovaţi. Ea își amintea cum a fost deportată în Austria de autoritățile maghiare în urma unei anchete penale în care nu avea niciun amestec.
”Or venit noaptea cenderii [jandarmii] ungurești şi ne-or luat din pat. Eram minore, eu mai mare, soră-mea mai mică, şi ne-or luat obligatoriu şi ne-or dus la Consiliu şi ne-or închis până dimineaţă! Şi am plâns. Fără să ne spună ce-i baiul, ce-am făcut. Și au plâns şi tata şi mama, au spus că fetele or fost duse la lucru, că ele nu fură. După ce ne-or eliberat la Consiliu ne-or spus că ne duc pe trei luni de zile în Austria.”
Ana Darie din Săliștea de Sus, Maramureș, povestea cum fiicele sale au avut de suferit din cauză că tatăl lor fusese opozant al regimului comunist, instaurat pe 6 martie 1945.
”Pe fete le-au aruncat afară din şcoală, doar una a putut învăţa. Asta dată afară s-a împrietenit cu o profesoară de română de la Baia Mare, s-a ţinut de ea şi i-a zis că ”înveţi cu mine, până termini”. Şi am avut greutăţi destul de mari. Când s-a dus la liceu, aceştia de la Sfatul Popular au ameninţat-o, i-au zis că dacă taică-său o fost deţinut politic, ea nu putea să înveţe. Şi directorul de la şcoală ne-a ajutat şi a învăţat până a terminat liceul.”
Încarcerat pentru 13 ani în închisoarea comunistă de la Aiud, Sima Dimcică lăsase acasă trei copii minori. La întoarcere, reîntâlnirea a fost reciproc stânjenitoare.
”Am ajuns acasă unde lăsasem trei copilaşi mici: unul era numai de 6 luni, mijlociul avea 3 ani şi cel mai mare era de 5 ani jumătate, aproape 6. Acum, ăla mare avea 19-20 de ani, mijlociul avea 16 ani, cel mai mic 13-14 ani. Mi-a fost ruşine, mie-mi era ruşine de ei, lor le era ruşine de mine. “Unde-i mama?” îi întreb. “La Aiud! Ieri a venit şeful de post din sat cu o telegramă şi i-a spus mamei ca, de urgență, să se prezinte la penitenciarul Aiud”. Vine seara, ne culcăm. Credeți că am dormit? Toată noaptea mă gândeam ce să fie? Când am ajuns eu acasă la Sinoe, nevasta mea a ajuns la Aiud. Pentru ce motiv nu ştiu nici acum. Au făcut aşa dinadins, să ne pună, cu şocuri și cu emoții, pe drumuri.”
Ion Preda a ajutat grupul de partizani anticomuniști conduși de Toma Arnăuțoiu. Încarcerat și șicanat tot restul vieții de poliția politică a regimului comunist, în anul 2000 își evalua consecințele propriilor decizii.
”Îmi pare rău că copiii au suferit de pe urma mea ani de zile. Fata mai mică a fost dusă la orfelinat, a stat câţiva ani acolo. Când am venit eu acasă mi-au dat-o înapoi, a continuat liceul, s-a căsătorit cu un aviator. Îmi pare rău că am pierdut anii tinereţii, cei mai frumoşi ani din viaţa oricărui om. Dar, pe de altă parte, a rămas crezul meu pe care l-am avut pentru ţară cum fusese ea: liberă, cinstită, democrată, nu dictatură, nu ca omul să fie să fie sclav.”
Copii au suferit, alături de părinții lor, mult mai apăsător vitregiile istoriei. Ființe mici cu suflete fragile, destinele multora ar trebui să fie motive suficiente ca umanitatea să se gândească mai bine atunci când are planuri inumane.