Americanii în România în a doua jumătate a anilor 1940
Relațiile româno-americane au cunoscut o deteriorare galopantă în timpul celui de-al doilea război mondial.
Steliu Lambru, 24.04.2023, 15:15
Relațiile româno-americane au cunoscut o deteriorare
galopantă în timpul celui de-al doilea război mondial. Aflate în tabere opuse, România și SUA erau adversare din
cauze conjuncturale, nu pentru că aveau un măr al discordiei de împărțit. România se alăturase Germaniei pentru a se proteja de
agresiunea URSS, în timp ce SUA erau aliate cu URSS deoarece luptau împreună
împotriva Germaniei.
Cu
toate acestea, România și SUA au păstrat contacte minimale care le-au ajutat să
se reapropie. Un exemplu a fost lagărul pentru prizonierii americani căzuți în
România despre care a vorbit Gheorghe M. Ionescu, americanofil și membru al
Partidului Național Țărănesc, intervievat în anul 2004 de Centrul de Istorie
Orală din Radiodifuziunea Română. În apropiere de comuna Geamăna
din județul Argeș (centru-sud) exista un aerodrom militar german de unde
avioanele germane au interceptat aviația americană atunci când aceasta a început
să bombardeze zona. A
fost luptă aeriană deasupra comunei. Au căzut americanii, au ieşit din nori opt
paraşutişti pentru că un bombardier B-26 avea opt servanţi. Dintre ei, patru au
căzut morţi cu paraşutele şi patru răniţi. I-a dus vântul printr-o pădure,
încolo, înspre Cireşu. Apărarea civilă, primăria, trupele militare s-au
mobilizat, suna goarna să ne ducem să prindem. Eu nu m-am dus, să-i prindă ăia
care ziceau că parașutiștii făceau rău, că de-aia se aruncaseră. Ei se aruncaseră,
săracii, că le sfărâmaseră avionul. Americanii au ieşit din pădure și s-au
predat. I-au îmbarcat în două căruţe şi i-au dus la Piteşti, la spital, unde au
fost foarte bine trataţi şi vindecaţi.
Cu spirit de fair-play, adversarii
României au mulțumit pentru umanitatea cu care fuseseră tratați prizonierii
americani. Gheorghe M. Ionescu. După
vreo lună s-a spus la Radio Londra: Mulţumim doctorului Nelecu, chirurgul şi
şeful spitalului, pentru atenţia şi îngrijirea pe care a dat-o soldaţilor
americani şi i-a vindecat. Bineînţeles că după ce s-au vindecat i-au dus în
lagăr, la Predeal, unde trebuie ştiut că românii s-au purtat foarte bine cu
soldaţii americani. Aveau conferinţe, jucau tenis, era un fel de staţiune de
odihnă, nu ca un lagăr de prizonieri așa cum făceau ruşii. Pe cei patru morţi
i-am îngropat la cimitirul din Lăceni, la biserica lui Badea Cârstei. Avea
fiecare medalion, cum îl chema, ce regiment era, câţi ani avea, toate datele
civile. Americanii aveau evidenţa lor exactă şi n-a trecut poate o săptămână
sau 10 zile după 23 august 1944 şi au venit, i-au deshumat și i-a dus pe
fiecare în Oklahoma, unde aveau domiciliul şi familia.
Gheorghe Barbul, secretarul personal al mareșalului Ion
Antonescu, într-un dialog cu istoricul Vlad Georgescu din 1984 la Radio Europa
liberă, a spus că deși inamice, România și SUA negociau. Primul contact direct cu americanii s-a făcut la Stockholm
de către Rădulescu, directorul de cabinet al lui Mihai Antonescu.
Interlocutorul său a fost un observator personal al lui Roosevelt în Europa,
observator care nu avea o calitate oficială. Preşedintele Statelor Unite
recurgea la acest sistem pentru a nu utiliza calea diplomatică normală şi deci
pentru a nu-şi atrage reproşuri din partea aliaţilor săi că ar trata în mod
separat de ei. Rezultatul acestei întrevederi a fost rezumat de către Mihai
Antonescu în felul următor: preşedintele Roosevelt se întreba cu îngrijorare
care va fi linia de joncţiune în Europa între armatele americane şi sovietice.
Această comunicare făcută de Rădulescu a produs un efect profund la Bucureşti.
Mareşalul Antonescu se simţea confirmat în analiza lui că rezistînd militar
ruşilor şi împiedicîndu-i să pătrundă în linia Europei, el făcea un serviciu nu
numai României, ci şi anglo-americanilor.
După înfrângerea Germaniei din 1945, ocupată de armata
sovietică, România nu putea decât spera că diplomația americană o va putea
salva de perspectiva comunizării. Atunci apare așteptarea debarcării
americanilor în Balcani care însă se va dovedi o iluzie. Fruntașul liberal Radu
Câmpeanu mărturisea însă în anul 2000 că emisarii americani le spuseseră
politicienilor români că SUA aveau o influență foarte slabă în România. Nicolae Penescu mi-a povestit
următoarea scenă petrecută la sfârșit de 1944. PNȚ își țineau dosarele cu
anumite rapoarte secrete sau situații secrete la un domn Melbourne. Era un
ofițer de la misiune americană care avea relații cu partidele politice. Acest
Melbourne avea apartamentul pe lângă Grădina Icoanei. Și țărăniștii au avut nevoie
de o hârtie care era în dosar la Melbourne. După ce au văzut dosarul au stat la
o cafea sau la dulceață, și le-a spus așa Melbourne: trebuie să vă spun că noi
nu avem putere aici, puterea îi aparține Moscovei. Căutați să vă înțelegeți cu
ei și căutați să vorbiți cu ei. Se întorc la Maniu și-i spun ce le spusese
Melbourne. Și Maniu îi răspunde, punând mâna pe mâna lui, că vom merge înainte
cu ce credem noi.
Cu toate că istoria le-a separat din 1945 până în 1989,
România și SUA au rămas cu afinități reciproce. Iar după 1989, relațiile
bilaterale au revenit la firescul lor, așa cum era de așteptat.