75 de ani de la semnarea tratatelor de pace de la Paris
În vara anului 1946 se deschidea conferința de pace din capitala Franței, care a ținut până în luna octombrie.
Steliu Lambru, 14.02.2022, 16:34
Marele carnagiu al celui de-al doilea război mondial a luat sfârșit în 1945. În vara anului 1946 se deschidea conferința de pace din capitala Franței, care a ținut până în luna octombrie. După câteva luni, pe 10 februarie 1947, se semnau la Paris tratatele de pace cu țările care fuseseră aliatele europene ale Germaniei naziste: Italia, România, Ungaria, Bulgaria și Finlanda. Fiecare dintre aceste țări învinse a căutat să obțină o ieșire cât mai bună din greaua situație în care se aflau. Însă toate au pierdut teritorii, cu excepția Bulgariei, și toate au fost obligate să plătească despăgubiri de război.
România a fost reprezentată la conferința de pace și la semnarea tratatelor de un guvern controlat de partidul comunist, impus de ocupantul sovietic. Lobby-ul român și personalul care a lucrat la elaborarea poziției oficiale au căutat să aducă argumente puternice în favoarea propriei cauze. Gheorghe Apostol a avut o poziție importantă în ierarhia Partidului Comunist Român și în 1995, intervievat de Centrul de Istorie Orală din Radiodifuziunea Română, a afirmat că nu comuniștii din guvern au dus greul bătăliei pe care România o dădea pentru apărarea propriilor interese.
„În delegaţia României a fost inclus şi Pătrăşcanu, nu numai ca ministru de justiţie, dar şi ca om politic cunoscut în ţară. Discuţiile au fost în mai multe reprize, Pătrăşcanu n-a avut poziţie deosebită. Principalul pion în discuţiile cu ţările occidentale l-a avut Tătărăscu, era ministru de externe şi un om politic cunoscut şi în străinătate. După ce s-a discutat tratatul de pace de la Paris în 1947 delegația s-a întors înapoi și a fost primită cu mult entuziasm, deşi câștigul principal a fost numai problema Transilvaniei. Totuşi cu greutate a fost obţinut acest drept al României asupra Transilvaniei.”
Gheorghe Barbul a fost șeful de cabinet al mareșalului Ion Antonescu, șeful guvernului între 1940 și 1944. Lui i s-a dat sarcina să întocmească două rapoarte, unul privitor la diferendul româno-maghiar, cel de-al doilea referitor la situația minorității evreiești din România.
„Mi-a cerut să fac aceste rapoarte comisia care s-a înfiinţat în vederea documentelor care să fie prezentate la Conferinţa de pace. Preşedinta acestei comisii era Ana Pauker. Bineînţeles, pentru mine era foarte dificil să le fac. Raportul în ce priveşte România şi Ungaria nu punea o problemă. L-am făcut aşa cum am crezut şi nimeni nu m-a contrazis. În ce priveşte problema evreiască, pentru mine situaţia era mult mai grea deoarece, ca fost colaborator al lui Ion Antonescu şi Mihai Antonescu, îmi era greu să scriu lucruri aşa cum trebuia în această epocă să se scrie. Mi-am zis: dacă-l scriu aşa cum doresc ei, sunt fără caracter. Iar dacă îl scriu aşa cum cred eu, ajung într-o situaţie proastă. Şi atunci am avut un noroc foarte mare: am primit o documentaţie de la American Jewish Joint Distribution Committee, organizaţia internaţională evreiască, care vorbea atunci despre România. Am aflat că evreii care rămăseseră în România, după cedarea Basarabiei, Transilvaniei de Nord şi a Cadrilaterului, erau aproape de 400.000. Aşa că am făcut un raport din care reieşea că în România situaţia evreilor, comparativ cu celelalte ţări de sub dominaţia germană a fost cea mai bună. Acest raport a fost prezentat Anei Pauker, care l-a aprobat, ceea ce a fost pentru mine o mirare.”
Paul Niculescu-Mizil a fost demnitar comunist și în 1997 mărturisea că neacordarea cobeligeranței României la tratatul de pace a fost o nedreptate.
„Cea mai evidentă problemă în care s-au exprimat a fost problema cobeligeranţei. Noi am susţinut ideea de cobeligeranţă. Lucrurile au mers până acolo încât cei mari au modificat până şi data intrării în război împotriva Germaniei. În tratatul de pace nu este prevăzută data de 23 sau 24 august 1944 când noi am început luptele împotriva nemţilor, ci este prevăzută data de 12 septembrie. Va să zică s-a mers până acolo cu mistificarea realităţilor! Asta convenea şi ruşilor, asta convenea şi americanilor. Ruşilor de ce le convenea? Pentru că ei doreau să apară ca eliberatori ai Bucureştiului, ai teritoriului României. Eu am povestit într-unul din articolele mele, când a venit mareşalul Konev, prin 1959, să ne înmâneze un drapel de luptă a unui regiment de tancuri care eliberase Bucureştiul. Eu i-am pregătit lui Bodnăraş, ministrul apărării, materiale documentare. Ce era mai bun decât atât, colecţia de ziare din 29-30-31 august 1944, când trupele sovietice intrau în Bucureşti cu flori şi când, de la balcoanele diferitelor instituţii, comuniştii îi salutau? Și social-democraţii salutau trupele române. Deci trupele trupele sovietice au intrat în România în formaţiune de paradă, de defilare, nu au intrat în formaţiune de luptă.”
Acum 75 de ani, semnarea tratatelor de pace de la Paris consfințea sfârșitul celui de-al doilea război mondial. Țările învinse au urmat cursuri istorice diferite, pentru Italia și Finlanda au urmat prosperitatea și democrația. Dar pentru România, Ungaria și Bulgaria au urmat tirania și sărăcia aduse de regimul comunist.
