Rock şi contestaţie în comunism

Muzica rock în România a fost în anii 1970-1980 un mod de diferenţiere de ceea ce se cânta oficial.

Steliu Lambru, 20.05.2019, 13:42

Muzica rock în România a fost în anii 1970-1980 un mod de diferenţiere de ceea ce se cânta oficial. Unii artişti rock au încercat chiar mai mult, şi anume o formă de contestare a stării de fapt. Împrumutat din Occident la jumătatea anilor 1960, beat-ul românesc a avut manifestări timide, din el dezvoltându-se rockul anilor 1970. Canonul muzical oficial, cel al politicii culturale, era cel al aşa-numitei ”muzici uşoare” căreia i se dedicau festivaluri ample, aşa cum au fost ”Cerbul de Aur” şi ”Mamaia”. Formaţii precum Phoenix, Sfinx, Timpuri Noi şi artişti ca Dorin Liviu Zaharia, Alexandru Andrieş, Mircea Florian au încercat să ridiculizeze muzica oficială care sufoca libertatea de creaţie şi racordarea la muzica din Occident.

Am discutat cu Emil Ionescu, profesor la Facultatea de Litere a Universităţii Bucureşti, despre rock şi contestaţie în anii 1970-1980: ”Am fost impresionat de tema sau filonul, cum dorim să-i spunem, contestaţiei, a dorinţei celor care făceau acest tip de muzică de a se diferenţia, de a-şi afirma o identitate distinctă de identitatea muzicienilor care făceau canonul muzical al epocii. Din acest punct de vedere, pentru mine rockul românesc a fost un semnal foarte puternic de liberalism, inclusiv, politic, de dorinţă de contestaţie a establishment-ului din acel moment.

Lucrurile acesta au contat pentru că, spre deosebire de poezie care are totuşi putere de pătrundere mai mică în public, muzica, rockul în mod special, sunt capabile să dinamizeze şi să influenţeze şi ideologic tinerii. Cred că muzica este din acest punct de vedere mult mai pătrunzătoare. Vorbesc despre cîteva compoziţii ale trupei Sfinx, în mod special Nu ne temem”, apoi Horă de băieţi”. Apoi arăt ce făcea Sfinx când nu făcea contestaţie şi aici este inevitabilă referirea la Şir de cocori”, o piesă admirabilă. Perioada anilor 1980, pentru mine, marele simbol al contestaţiei rock este Iris, în mod special cu piesa Trenul fără naş”.”

Posibilităţile de contestare erau, totuşi, reduse, artiştii erau conştienţi că trăiau în comunism, regim prin esenţa sa înalt represiv şi genocidal. Ei nu trebuia să treacă nişte limite. Emil Ionescu s-a referit la natura acelor limite: ”Este greu de precizat care erau limitele, cum erau gândite de către regim. Este evident că regimul lua la cunoştinţă de ceea ce se producea şi de ceea ce se cânta. Acest lucru este pentru mine foarte clar. Ceea ce este foarte important este că acei băieţi Sfinx şi Iris, mai înainte Phoenix, chiar exprimau o contestaţie. Uneori o exprimau în forme subversive, alteori contestau în direct. Perioada Phoenix a fost o perioadă de contestaţie directă, piesa Mamă, mamă” şi altele. Trenul fără naş”, în perioada aceea, toată lumea înţelegea ce era, se ştia cine era naşul. Horă de băieţi” este o contestaţie camuflată prin textul lui Arghezi. Tot la Sfinx avem o contestaţie muzicală de un rafinament extraordinar în Nu ne temem”. De această dată avem de-a face cu expresivitatea.”

În general, pentru a avea succes, o melodie trebuie să aibă şi muzica şi textul atractive. Dar pentru a contesta realitatea comunistă textul trebuia să fie cu mult mai bun decât de obicei. Emil Ionescu: ”A fost mai important faptul că versurile au fost cântate. În momentul în care vii cu un text ca Mamă, mamă” sau Totuşi sunt ca voi” sau Hora de băieţi” şi cânţi într-un club se realizează, prin faptul că sunt 2-300 de oameni, o coeziune care ţine şi de text şi de muzică. Este în cele din urmă coeziunea aceea sufletească cu nişte valori. Perioada de maximă realizare artistică a celor de la Phoenix nu este perioada de maximă contestaţie ci este perioada în care Phoenix s-au reinventat, s-au redescoperit, aveau nevoie să facă asta pentru că nu mai puteau cânta nicăieri, erau refuzaţi la radio, în casele de cultură. A trebuit să se reconstruiască, indiscutabil, cu acel textier de geniu care este poet, Şerban Foarţă, a dat un suflu nou.”

Phoenix a fost formaţia rock considerată cea mai rebelă, membrii ei părăsind România în 1977. În urma lor rămânea ”Cantafabule”, un dublu LP, considerat cel mai bun album rock românesc din toate timpurile. Dar formaţia a cunoscut şi o perioadă în care nu a mai contestat canonul, în anii de dinaintea plecării. Emil Ionescu s-a referit şi la anii 1980, anii cei mai cenuşii: ”Capodopera rockului românesc nu intră direct în vederile tematicii mele. Contestaţia apare în momentul în care te opui unor forme consacrate atunci, ale canonului ideologic şi muzical. Phoenix nu contestau acolo ceva, ei afirmau o identitate nouă acolo se năştea etno-rockul românesc, îşi afirmau o identitate nouă care însă mergea pe o linie ce nu putea fi contestată de partid. Partidul nu le mai putea spune că ce cântau ei era ceva nepermis. În texte era menţionat un Ev Mediu, animale fabuloase, iar muzica lor, foarte interesantă şi sofisticată, era un nou stil. Lumea era teribil de cenuşie în anii 1980, asta face cu atât mai mult valoarea de contestaţie a unor piese cum ar fi Trenul fără naş.” Acest tip de muzică în acei ani crunţi a avut o şi mai mare valoare. Era ceva deosebit să faci ce făceau aceşti băieţi, când totul era cenuşiu şi nimeni nu vedea nicio perspectivă de mai bine.”

Rockul şi contestaţia au mers împreună în România partidului comunist. Însă fiecare cu limitările şi autolimitările sale.