160 de ani de la Unirea Principatelor Române
Unirea Moldovei cu Muntenia de pe 24 ianuarie 1859 a stat sub semnul voinței interne dar mai ales sub cel al conjuncturii internaționale.
Steliu Lambru, 28.01.2019, 14:40
Unirea Moldovei cu Muntenia de pe 24
ianuarie 1859 a stat sub semnul voinței interne dar mai ales sub cel al
conjuncturii internaționale. Proiectul național românesc nu poate fi privit în
afara regândirii Europei. Una dintre explicații este intrarea Dunării, marele
fluviu paneuropean, în atenția puterilor europene, a Franței mai ales și a
Germaniei. Magistrala fluvială a Europei de la vest către est a fost reevaluată
în imaginarul geografic și cultural. Dunărea trebuia să fie un fluviu al
civilizației europene în care democrația, libertatea și emanciparea națiunilor
de pe bâtrânul continent să domnească asupra despotismului oriental. Ofensiva
Occidentului pentru eliberarea Dunării a avut ca efect unirea din 1859 și
crearea României.
Însă unirea Moldovei cu Muntenia, în
special formula viitoare de organizare a statului român, a rezultat în urma
unor vii controverse. Istoricii au arătat ca actul de pe 24 ianuarie 1859 a
fost unul dificil, cu dileme identitare persistente pînă în perioada
interbelică. Istoricul Adrian Cioflâncă afirmă că la sfârșitul anilor 1850 se
întâlnesc două idei societale majore. În preajma anului 1859 se produce convergența a două teme de dezbatere:
tema modernizării și tema unirii, care, până la revoluția de la 1848, circulau
independent una de cealaltă. Pînă la 1859, unirea nu însemna neapărat
modernizare, iar modernizarea nu implica automat unirea. După eșecul revoluției
pașoptiste, energiile revoluționare s-au reinvestit într-un proiect politic ca
unirea, subordonând acestuia proiectul modernizator. Acest proiect național
cerea ca unitatea politică și cea națională să fie congruente. Unirea era vazută
ca panaceu pentru toate problemele societății românești. Aceasta investiție
disperată și supradimensionată explică aderența extinsă pe care acest proiect a
obținut-o în epocă, dar și dezamagirile care au urmat. Unirea nu a adus automat
o îmbunătățire a situației interne.
Unii istorici consideră că
expansiunea țaristă către sud-estul Europei, împreună cu anexarea Moldovei
dintre Prut și Nistru de către Rusia din 1812, a fost unul dintre factorii care
au făcut ca elitele moldovene să se gândească din ce în ce mai serios la
varianta unirii cu Muntenia. Istoricul Andrei Cușco de la Universitatea de Stat
din Chișinău este unul dintre cei care nu exclud acea posibilitate. Alternativele erau multiple,
ceea ce s-a petrecut a fost doar una dintre alternativele posibile. Putem
specula, luând în calcul acele alternative, ce s-ar fi întâmplat dacă ruşii ar
fi anexat întreaga Moldovă? Nu este exclus ca întregul proiect naţional
românesc să nu se fi cristalizat în formula pe care o cunoaştem azi. Este
foarte puţin probabil ca ruşii să se fi oprit la Nistru, era limita pe care
deja o atinseseră în 1792. Această versiune a evenimentelor a creat o dilemă
pentru elite, mai puţin pentru populaţia din teritoriu. De la 1812 încolo,
restul Moldovei a mers în direcţia unirii cu Muntenia tocmai ca o contrapondere
faţă de Rusia. Cumva, anexiunea din 1812 a grăbit proiectul de unire a
principatelor Munteniei şi Moldovei, şi din acest punct de vedere avem o
consecinţă pozitivă. Dar din punctul de vedere al basarabenilor sigur că
această versiune a desfăşurării evenimentelor a creat noi şi dificile
complicaţii.
Cum urma să fie organizat viitorul
stat? Ar fi fost vorba despre o construcție centralistă, după model francez,
sau una federală ori confederală, după model german? Aceste întrebări au
frământat intențiile celor care voiau unirea, de-o parte și de alta a râului
Milcov, și, în final, a câștigat centralismul. Adrian Cioflâncă. După 1859, în constituirea
noului aranjament statal, s-a optat din punct de vedere politico-administrativ
pentru o formula radical centralistă. Din punct de vedere cultural, s-a mers pe
uniformizarea identitară. Dar centralismul nu era singura formulă organizatorică
la îndemînă la începutul secolului al 19-lea. Separatiștii optau pentru o
confederație, adică pentru un model statal care respecta identitățile și
interesele regionale. Interesant este ca proiectele confederative au fost
fabricate și colportate într-o primă fază cu precădere în mediile revoluționare,
adepte mai târziu ale unirii. Federalismul era o încercare de a scoate identitățile
naționale est-europene de sub controlul imperiilor și a le organiza ca noi
formule politice. Înainte de 1859, au existat câțiva autori importanți de așa-numite
politograme, cei mai mulți fiind unioniști, care au formulat argumente în
favoarea descentralizarii administrative. I-aș menționa pe Mihail Kogălniceanu,
Nicolae Suțu, Ion Heliade Rădulescu, Constantin Heraclide și, mai ales, Vasile
Boerescu.
Cele două tabere, unioniștii și
federaliștii denumiți separatiști, au aruncat în luptă argumente puternice
pentru opiniile lor. În timp ce unioniștii considerau că forma centralizatoare
ar da coerență și forță viitorului stat, federaliștii credeau că puterea era în
descentralizare care reprezenta egalitatea dintre cele două entități, Moldova
și Muntenia, care formaseră statul. Adrian Cioflâncă. Cele două principate trecuseră deja, fiecare în parte,
printr-un proces de centralizare care a culminat cu Regulamentele organice din
1831-32. În momentul unirii, cu experiența politico-administrativă la îndemînă,
singura practică cu oarecare tradiție era legată de centralism. Tema modernizării
a făcut ca nou-formata comunitate să fie concepută pe fondul lipsei de
dezbateri politice profunde privind organizarea internă a statului. În al
treilea rând este vorba de presiunile și amenințările externe. Acțiunile
centralizatoare cele mai importante din timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza
se suprapun celor pentru recunoașterea internațională a unirii.
Pe 5 și 24 ianuarie 1859, la Iași și București,
Alexandru Ioan Cuza era ales domn al Moldovei și Munteniei. A fost începutul a
ceea ce se poate vedea azi.