România și ofensiva către Africa
De la lupta pentru Africa, așa cum am fost denumită cucerirea Africii de puterile europene după 1880, lumea a evoluat către decolonizarea sa.
Steliu Lambru, 28.05.2018, 14:53
De la „lupta pentru Africa”, așa cum am fost denumită cucerirea Africii de puterile europene după 1880, lumea a evoluat către decolonizarea sa. După cel de-al doilea război mondial, decolonizarea Africii și mișcările de eliberare națională de pe continentul negru au avut ca rezultat independența și apariția pe harta lumii de state și națiuni necunoscute până atunci. Pe acest fundal internațional, România a adoptat și ea ca orientare politică externă stabilirea de legături cu noile națiuni africane.
Decolonizarea și eliberarea Africii a însemnat încercarea de a reinventa lumea. Africa a căutat să se plaseze între cele două mari modele sociale, politice și economice, capitalismul și comunismul. Africa a căutat să-și croiască un drum nou, între Est și Vest, o a treia cale care să fie proprie dezvoltării sale. Însă în timp ce vechile metropole căutau sa-și mențină influența, Uniunea Sovietică și statele comuniste luau startul pentru a ocupa spațiul gol lăsat de fostele puteri coloniale.
România a declanșat ofensiva în Africa la începutul anilor 1970 și a fost una dintre liniile directoare ale politicii externe a regimului condus de Nicolae Ceaușescu. România, asemenea altor țări europene, avea o bună imagine: nu avea o istorie colonială, nu ocupase nicio parte din Africa și avea un model economic socialist planificat. Africa de Nord a fost prima regiune spre care România și-a îndreptat atenția din două motive: în primul rând, țări ca Marocul, Algeria, Tunisia și Egiptul aveau, ca și România, o bună tradiție francofonă, în al doilea rând datorită distanței mai apropiate. Primele contacte bilaterale s-au stabilit în urma unor vizite. Domnica Gorovei, profesor la Facultatea de Științe Politice a Universității București, a făcut o scurtă istorie a turneelor africane în care a plecat Ceaușescu începând cu anii 70. „Prima țară pe care a vizitat-o pe continentul african a fost Maroc, în 1970 și, drept urmare, a făcut mai multe turnee în Africa începând cu 1972: Maroc, Algeria, Egipt, ca și în țările subsahariene precum Sudan, Republica Centrafricană, Congo, Zair, Tanzania, Zambia. Un an mai târziu, în 1973, au urmat Senegalul, din nou Marocul și Algeria, în 1974 Liberia și Guineea, pentru ca în 1977 să urmeze un turneu în Africa de Vest: Mauritania, Senegalul încă o dată, Ghana, Coasta de Fildeș, Nigeria. Au urmat vizite în 1979, 1983, 1987 și 1988. De fiecare dată, vizita cel puțin 5 state africane. De exemplu, Egiptul a fost vizitat în nu mai puțin de 8 turnee, el a fost unul dintre partenerii privilegiați de pe continentul african.”
Pentru a înțelege orientarea politicii externe românești către Africa trebuie înțeles cadrul politic internațional. Africa a fost terenul de confruntare între capitalism și comunism. Domnica Gorovei. „Care este contextul în care Ceaușescu dezvoltă aceste relații cu statele africane? Este, bineînțeles, contextul Războiului Rece. După cum știm, fiecare parte căuta un sprijin ideologic în noile state africane pentru a înclina balanța în favoarea sa. Rivalitatea dintre cele două mari blocuri se adăuga influențelor pe care vechile puteri coloniale încercau să le mențină. Astfel, găsim un oarecare avantaj pentru liderii africani care au știu să valorizeze la maximum situația. Relația dintre Occident și lumea sovietică și cea dintre Africa și comunism ar trebui abordată din perspectiva conceptului soft power definit ca o competență a statelor de a obține avantaje nu prin mijloace coercitive ci utilizând calea atractivității prin diverse politici. Marile linii ale politicii africane ale lui Ceaușescu au o puternică conotație ideologică sub forma apărării securității și păcii. Am obsevat că pentru anii 80 ideile liderilor africani reiau într-o oarecare formă limba de lemn a lui Ceaușescu. De fapt, aceștia se adaptează foarte repede interlocutorului. În ceea ce privește limba de lemn, ea susținea mișcările de eliberare națională împotriva imperialismului, împotriva colonialismului, pentru pace și colaborare între popoare. Cred că această ultimă sintagmă este o sinteză a politicii externe a lui Ceaușescu.”
România oferea asistență economică, se angaja în construcția unor proiecte importante precum barajele pentru hidrocentrale și vindea tehnologie, cum era exportul de tractoare către Egipt. Însă și asistența economică avea o formula politică și de idei tipic comuniste. Domnica Gorovei. „S-a încercat în epocă găsirea unei alternative românești pentru Africa împotriva comportamentului neocolonial al Estului și al Vestului. În mod evident, găsim la nivelul discursului referiri la democratizarea relațiilor internaționale. Prin aceasta înțelegem o idee comunistă. Regăsim, de exemplu, un sprijin puternic pentru eliberarea națională a coloniilor care în epocă erau încă colonii portugheze. De asemenea, regăsim un angajament împotriva regimului segregaționist din sudul continentului. Și regăsim și chestiunea sindicală care milita pentru cauza muncitorilor din statele africane, nu doar la nivel de industrie, ci se încerca ajutorarea la nivel individual a muncitorului din țările care tocmai începeau să se industrializeze.”
Ofensiva României către Africa a continuat susținut până în 1989. În afara asistenței economice, relațiile dintre România și statele africane au însemnat școlarizarea studenților africani în universități românești, căsătorii mixte și schimburi culturale. Țările Africii de Nord au rămas cele mai consistente prezențe africane în România cu care se poate spune că există de-acum o tradiție a contactelor bilaterale. După 1989, relațiile României cu Africa au intrat într-o perioadă de contracție și privesc la o nouă redefinire.
