Procesul lui Nicolae Ceauşescu

Unul dintre momentele de mare impact ale revoluţiei române din decembrie 1989 s-a petrecut pe 25, în ziua de Crăciun.

Steliu Lambru, 25.12.2017, 15:32

Unul dintre momentele de mare impact ale revoluţiei
române din decembrie 1989 s-a petrecut pe 25, în ziua de Crăciun. Atunci a avut
loc judecarea, condamnarea la moarte şi executarea conducătorului comunist
Nicolae Ceauşescu şi a soţiei sale vinovaţi de moartea a peste 1100 de persoane
din zilele de 16, 17, 21 şi 22 decembrie, până pe 25. Controversatul proces ar
fi trebuit să fie momentul de reîncepere a unei noi epoci, de renaştere al unei
societăţi traumatizate timp de 45 de ani de abuzuri şi lipsuri de toate
felurile.

Dar
procesul Ceauşeştilor, aşa cum a fost denumit în posteritate, a căpătat o
semnificaţie de care românii de azi îşi aduc aminte cu dezgust. Graba cu care
cei doi Ceauşeşti au fost judecaţi şi executaţi şi ce a urmat în politica
postcomunistă a făcut ca procesul să devină opusul a ceea ce ar fi trebuit să
fie: un reper al nostalgiei în loc de un sentiment al uşurării, şi al
rememorării furioase al începutului noii democraţii române în locul unei
evocări luminoase.

Istoricul
şi politologul Ioan Stanomir de la Universitatea Bucureşti consideră că
desfăşurarea şi urmările procesului Ceauşeştilor de pe 25 decembrie 1989 nu au
fost altceva decât prelungiri ale practicii juridice din comunism şi ale
raportării mentalului colectiv la perioada care tocmai se încheia:
A fost o reglare de conturi
care care a amintit de procesele leninist-staliniste, pe de-o parte, şi de
modul în care în Africa Subsahariană sunt executaţi dictatorii căzuţi. Nu a
avut nimic în comun nici cu ideea de legalitate, nici cu ideea de confruntare a
trecutului. Ceea ce acest fals proces, această mascaradă, a reuşit să facă a
fost împingerea în plan secundar ideea de confruntare cu trecutul şi cu
asumarea trecutului. Nicolae Ceauşescu a îndeplinit un rol de ţap ispăşitor,
pentru a folosi terminologia clasică a politicii, şi ca ţap ispăşitor a permis
restului naţiunii să se disculpe prin aruncarea întregii vinovăţii asupra lui
Nicolae Ceauşescu. Acel proces a prezentat câteva probleme
delicate. În primul rând încadrarea juridică a lui Nicolae Ceauşescu era o
încadrare fantezistă. Iar în al doilea rând este irelevant să-l judecăm din
perspectiva exigenţelor statului de drept pentru că în acel proces s-a cuprins
şi fondul, şi apelul şi recursul într-o singură instanţă. A fost un tribunal
revoluţionar, aceasta este formula în care îl putem rezuma. Un tribunal
revoluţionar care îmi aminteşte de troicile pe care CEKA le organiza în timpul
terorii roşii.

Multe opinii de după 25 decembrie
1989 afirmă că lui Nicolae Ceauşescu trebuia să i se organizeze un proces
adevărat. L-am întrebat pe Ioan Stanomir dacă în condiţiile revoluţionare de
atunci se putea organiza un proces echitabil care să fie altfel decât cel care
a fost: Putea să arate
altfel naţiunea română în 1989? Putea să arate altfel statul român în 1989,
altfel decât o colecţie de briganzi care se lichidează între ei? Dacă ar fi
arătat altfel, comunismul românesc ar fi fost altfel. Procesul Ceauşescu este
cea din urmă operă a regimului Ceauşescu. El a reuşit să transforme statul
într-o adunătură de asasini şi de complici, iar aceşti asasini şi aceşti
complici l-au lichidat pe mai-marele lor. Nicolae Ceauşescu este responsabil nu
de genocid în terminologia dreptului internaţional, ci de organizarea şi
coordonarea unui regim ilegitim şi criminal, ca să folosesc terminologia
asumată de statul român în mod oficial. Ca atare, ce ar fi făcut o ţară decentă
cu Nicolae Ceauşescu? I-ar fi oferit acestuia ce a refuzat el altora în
calitate de comunist: un proces echitabil din care, probabil, ar fi ieşit condamnat la închisoare pe viaţă sau la
pedeapsa capitală. Nu pun în discuţie raţiunea pedepsei, ci modul la care s-a
ajuns la ea. Altfel spus, Nicolae Ceauşescu ar fi fost oricum condamnat de un
tribunal decent la o pedeapsă privativă de libertate foarte îndelungată.

Procesul Ceauşeştilor a fost momentul
în care trebuia ca românii să-şi privească în ochi puterea care i-a umilit şi
batjocorit timp de 45 de ani. Ar fi trebuit să fie un moment al adevărului şi
al încheierii conturilor cu o perioadă de coşmar. N-a fost însă aşa. Ioan
Stanomir: Este actul prin
care noi nu reuşim să ne desprindem de comunism. Tocmai acea execuţie dovedeşte
profunda continuitate între regimul comunist şi regimul Iliescu. Ion Iliescu
este expresia unei încercări a românilor de a se detaşa nedetaşându-se. O
încercare tipică societăţilor postcomuniste de a păstra o inocenţă pe care n-o
mai au. Toţi cei care au trecut prin comunism nu mai sunt inocenţi. Fie că au
fost victime, fie că au fost călăi, fie că s-au aflat în masa gri a celor care
s-au aflat sub
vremi. Regimurile totalitare fură inocenţa oamenilor. Şi acest lucru cred că
este principalul mod de a înţelege raportarea foarte complicată a popoarelor
din estul Europei şi a popoarelor din Uniunea Sovietică la comunism. Comunismul
este o cămaşă a lui Nessus care se lipeşte de tine şi în momentul în care vrei
s-o scoţi, te arde.

25 decembrie 1989 este o zi în care se întâlnesc
nostalgia, frustrarea neîmplinirii şi sentimentul destinului implacabil. Stafia
lui Ceauşescu bântuie şi acum România prin amintirea unui proces nedemn, însă
tipic vremurilor sale.