Mituri ale comunismului românesc – Eugen Alimănescu

Eugen Alimănescu este un personaj extrem de controversat care, din păcate, este prezentat ca un erou al Poliţiei române.

Steliu Lambru, 30.10.2017, 15:32

Comisarului de poliţie Eugen Alimănescu i s-a construit de către propaganda comunistă imaginea de incoruptibil, de om care aplica legea. În realitate, departe de a fi fost un erou, Eugen Alimănescu a fost un instrument al terorii regimului în lupta sa cu acapararea societăţii de la jumătatea anilor 1940. Mitul Alimănescu a avut funcţia de justiţiar, de exponent al dreptăţii sociale instaurate de noul regim comunist şi de determinare şi dedicare în muncă.

Istoricul Dumitru Lăcătuşu de la Centrul de Consultanţă Istorică este cel care a făcut lumină în cazul mitului Alimănescu: ”Eugen Alimănescu este un personaj extrem de controversat care, din păcate, este prezentat ca un erou al Poliţiei române. La înfiinţarea Miliţiei, Alimănescu a fost numit şef al Serviciului Bande din Direcţia Judiciară a Miliţiei condusă de Alexandru Ioanid, cel care a participat la jaful Băncii de Stat din 1959, cumnat al lui Drăghici, ministru al securităţii statului. Alimănescu era contabil, a luptat în al doilea război mondial, iar după 1945 s-a apropiat de comunişti şi a intrat în corpul detectivilor. Bucureştiul, ca orice oraş după război, se confrunta cu un val de infracţiuni. Teohari Georgescu, ministru de interne, a avut ideea creării unităţii speciale numite Brigada Fulger condusă de Alimănescu. Echipa lui Alimănescu opera foarte special şi crud. Când îi prindea pe infractori, nu îi mai aresta şi nici nu-i mai ducea la secţia de miliţie pentru interogatoriu, ci îi ucidea pe loc, sub diverse motive. Cel mai răspândit era acela al fugii de sub escortă. Astfel de cazuri erau popularizate în presa vremii care au dus la crearea imaginii sale de erou.”

Însă adevărul despre eroul comunist era cu totul altul, opusul a ceea ce spunea propaganda. Dumitru Lăcătuşu: ”Numai că în aceeaşi perioadă, Alimănescu, pe lângă stârpirea infractorilor, aşa cum spuneau comuniştii, a mai dezvoltat şi o altă latură. O parte din bunurile găsite asupra hoţilor împuşcaţi erau însuşite de miliţieni. Alimănescu a ajuns astfel să aibă o vilă cu câteva etaje în Bucureşti. În afară de faptul că era un ucigaş cu sânge rece, Alimănescu era un poliţist corupt. Există documente, inclusiv dosarul lui de urmărire informativă din 1945, din care reiese că Alimănescu, pe lângă uciderea unor tâlhari şi însuşirea unor bunuri, obişnuia să participe la tot felul de petreceri. La una dintre ele, spun documentele, a băut atât de mult încât a ieşit în stradă şi a început să tragă cu pistolul. Un glonţ s-a rătăcit şi a ucis un copil care se afla întâmplător pe stradă. Într-o altă zi, spun aceleaşi documente, mergea cu trenul spre Timişoara. În urma unui conflict spontan cu un pasager, a scos pistolul şi l-a împuşcat.”

Pentru duritatea lui, regimul l-a folosit şi în lupta împotriva partizanilor anticomunişti. Istoricul Dumitru Lăcătuşu afirmă că şi aici a ieşit în evidenţă caracterul lui Alimănescu: ”Când vorbim despre reprimarea partizanilor din munţi, de regulă ne referim numai la Securitate. Dar un rol la fel de important l-a avut şi Miliţia. Iar Serviciul Bande tocmai cu asta se ocupa. Practic, Alimănescu era un emisar al crimei. Mergea cu echipa lui de la Serviciul Bande prin toate judeţele şi încerca să-i descopere pe ”bandiţi”, cum îi denumeau comuniştii pe luptătorii anticomunişti. Iar când îi găseau îi torturau şi îi împuşcau. Există un caz documentat despre Alimănescu şi echipa lui care a fost în Argeş şi acolo faptele lui l-au îngrozit chiar şi pe şeful Securităţii locale. Pentru a-i descoperi pe partizani, Alimănescu a luat-o pe fiica unuia dintre cei fugiţi, a început s-o bată şi s-o întrebe ”Unde sunt, fă, tac-tu şi frac-tu?” Fata n-a vrut să spună, era o adolescentă în vârstă de 14-15 ani, şi el a luat benzină, a turnat-o peste ea şi i-a dat foc. Este un raport întocmit chiar de Securitate despre crimele lui Alimănescu. În raport, securiştii spuneau că nu îi bătea numai pe duşmani ci şi pe informatorii Securităţii. Oriunde ajungea, acolo unde găsea sprijinitori ai mişcării de rezistenţă îi atârna de o grindă, îi spânzura şi viola femeile.”

În cele din urmă, regimul s-a descotorosit de serviciile lui Alimănescu deoarece ele se transformaseră în deservicii, aşa cum afirmă Dumitru Lăcătuşu: ”A fost arestat în 1951, pentru că devenise incontrolabil, în urma unei şedinţe de la Direcţia Generală Politică a Ministerului de Interne la care a fost chemat şi el. A fost prezentat, conform discursului epocii, cum că ar fi ”duşman de clasă care se infiltrase în rândurile partidului”. A fost internat într-o unitate de muncă şi a dispărut. Sfârşitul lui este neclar, dar în 1954 trăia pentru că a scris mai multe declaraţii, a fost anchetat în legătură cu Teohari Georgescu pentru că a fost omul acestuia. A dat informaţii despre cum au fost ucişi deţinuţii din celebrele trenuri ale morţii. În 1949 s-au comis mai multe asasinate ale unor partizani anticomunişti, deşi niciunul dintre ei nu fusese condamnat, oficial, la moarte de către justiţia comunistă. Cam acesta a fost Alimănescu, un aşa-zis erou al Poliţiei române, care a fost de fapt un criminal care a ucis fără milă atât deţinuţi de drept comun, cât şi deţinuţi politici. Şi mai este ceva important de spus. Toată lumea ştie filmele cu comisarul Moldovan. Alimănescu a fost una dintre sursele de inspiraţie pentru acest celebru comisar Moldovan, împreună cu unchiul lui Sergiu Nicolaescu, regizorul filmelor.”

Eugen Alimănescu a fost încă un caz în care propaganda comunistă prezenta adevărul ca o mare minciună. Arhivele, însă, au grijă ca adevărul să fie cunoscut, în cele din urmă.