Ocupaţia Bucureştiului (1916-1918)

În decembrie 1916, Bucureştiul era ocupat de armatele Puterilor Centrale şi autorităţile române se refugiau la Iaşi. Regimul de ocupaţie a fost unul aspru prin care România era tratată ca ţară învinsă.

Steliu Lambru, 09.01.2017, 13:07

În decembrie 1916, Bucureştiul era
ocupat de armatele Puterilor Centrale şi autorităţile române se refugiau la
Iaşi. Regimul de ocupaţie a fost unul aspru prin care România era tratată ca
ţară învinsă. Pacea înrobitoare pentru România avea să fie semnată în martie
1918 la Bucureşti, însă ea nu a fost ratificată niciodată de regele Ferdinand
I. Din fericire, ocupaţia avea să dureze până în noiembrie 1918, când primul
război mondial se va încheia lăsând în urma sa aproximativ 10 milioane de
morţi.

Împreună cu istoricul Sorin Cristescu
de la Universitatea Spiru Haret din Bucureşti am analizat ce a însemnat regimul
de ocupaţie instaurat de armata germană, de la intrarea sa în Bucureşti.: Intrarea s-a făcut venind pe
câteva coloane. Mareşalul Mackensen a luat un automobil decapotabil şi a ajuns
înaintea trupelor austro-ungare la Palatul regal din Bucureşti, care i-a fost
oferit ca reşedinţă. El nu l-a folosit, s-a aşezat în casa Meitany şi în oraş
s-a instaurat administraţia militară. Ea avea să dureze, vorba unui cronicar al
timpului, Virgiliu Drăghiceanu, 707 zile. Este şi o carte intitulată chiar aşa,
707 zile sub cultura pumnului german.

Ocupaţia
a fost dură. Învingătorii au profitat din plin de slăbiciunea învinşilor şi au
pus în practică bunul plac, aşa cum a afirmat şi Sorin Cristescu. A însemnat un jaf organizat,
exercitat asupra populaţiei civile, care a fost obligată să ofere cantităţi
mari de zahăr şi aşternuturi de pat. Au fost luate toate grilajele şi metalele
din Bucureşti, chiar şi unele clopote au fost folosite pentru turnarea
tunurilor germane. Ocupaţia a însemnat restricţii de circulaţie. S-a încercat
exterminarea cu armele a câinilor vagabonzi. Dacă ar fi să îl credem pe
politicianul Constantin Argetoianu şi ce a scris în memoriile sale, toate
prostituatele au fost strânse şi duse într-o cazarmă, la Mizil. Acolo, ele au
fost controlate medical şi cele bolnave au fost tratate pe banii statului. Dar
germanii aveau şi admiratori, printre ei politicienii conservatori Alexandru
Marghiloman şi Petre P. Carp. Carp spunea că niciodată nu au fost străzile
Bucureştiului aşa de bine măturate. Ar trebui ca nemţii ăştia să mai stea vreo
10 ani pe la noi să ne facă oameni. Dar jaful asupra populaţiei civile, a tot
ceea ce însemna agricultură şi petrol, a avut proporţii imense, sondele
petroliere fiind distruse. Mackensen avea la dispoziţie 100.000 de prizonieri
pe care i-a întrebat cine lucrase în industria petrolului. Cine lucrase a
primit dreptul să rămână în România, ceilalţi fiind trimişi în Germania.
Astfel, în 6 luni, industria petrolieră a fost pusă pe picioare.

Care a
fost comportamentul celorlalte trupe de ocupaţie? Sorin Cristescu. Bulgarii au rămas celebri,
tristă celebritate de altfel, prin jefuirea celebrei cofetării Capşa, unde
era o colecţie de lichioruri fine, şi prin jefuirea Bibliotecii Academiei
Române, de unde au încercat să fure nişte manuscrise. Momentul cel mai
important a fost în ianuarie 1917 când bulgarii au furat moaştele Sfântului
Dimitrie Basarabov. În acea iarnă grea, le-au urcat într-o maşină care, în
apropiere de trecerea Dunării, s-a defectat. Dar chiar dacă nu s-ar fi
defectat, mareşalul Mackensen tot ar fi anihilat acea tentativă de furt.
Istoricul de artă Alexandru Tzigara-Samurcaş s-a dus la Mackensen, i-a explicat
situaţia şi Mackensen a fost de acord ca bulgarii să fie imediat capturaţi şi
moaştele să fie restituite. În ceea ce priveşte soldaţii turci, ei s-au bucurat
la cele două tunuri care flancau statuia lui Mihai Viteazul. Erau două tunuri
capturate la Plevna în 1877 de armata română pe care armata turcă le-a
recuperat în mod glorios. În ceea ce priveşte armatele austro-ungare nu au
existat probleme deosebite.

Cucerirea
sudului României şi a Bucureştiului a însemnat o adevărată lovitură dată de
Puterile Centrale, percepută astfel de toţi cei care au lăsat documente scrise.
Sorin Cristescu.: Dacă citim
memoriile, uneori hazoase, ale germanilor care au participat la campania de
ocupare a României aflăm că ea s-a numit campania cocoşului gras. Adică s-au
găsit cantităţi imense de mâncare. Germanii s-au dus la restaurant şi au
comandat toate meniurile, în întregime. Le-au plătit, bineînţeles, şi au mâncat
după pofta inimii. Problema a fost că acei soldaţi consideraţi trupe de linia a
doua, în câteva săptămâni, s-au restabilit aşa de bine încât medicii le-au spus
că erau buni de linia întâi. Şi-atunci, oamenii au început să-şi găsească tot
felul de boli. După instaurarea ocupaţiei, generalul von Morgen a hotărât ca
fiecare soldat să trimită acasă, lunar, 12 kilograme de alimente. Vai de
soldatul, scria von Morgen, care se întoarce de acasă din permisie având în
raniţă ceva de mâncare. Nimeni nu avea voie să se întoarcă din Germania cu
mâncare deoarece în Germania, pur şi simplu, se murea de foame în timpul
războiului. Fără cucerirea sudului României, a Bărăganului, situaţia ar fi fost
foarte gravă. Aşa s-a şi anunţat în Germania, că România fusese cucerită, deşi
nu era adevărat deoarece două treimi din ea căzuseră. Cei care aveau rude în
armata de ocupaţie din România erau liniştiţi deoarece lupte nu se mai dădeau
şi primeau lunar 12 kilograme de alimente. Şi, dintr-o dată, în
vara anului 1917, vestea a căzut ca un trăznet: cel puţin 10.000 germani
muriseră în lupte date în localităţi cu nume ciudate: Mărăşti, Mărăşeşti,
Oituz.

Ocupaţia
Bucureştiului se încheia după aproape doi ani, în noiembrie 1918. La capătul ei
se aflau bucuria victoriei, reintrarea în normalitate şi o Românie mai mare.