Frontul Salvării Naţionale

Frontul Salvării Naţionale a apărut în vara anului 1989 la iniţiativa unor disidenţi ai regimului Ceauşescu. Printre numele cele mai importante figurau Ion Iliescu, generalul Nicolae Militaru, Silviu Brucan, Virgil Măgureanu.

Steliu Lambru, 28.12.2015, 12:35

Pe 22 decembrie 1989, odată cu căderea regimului comunist condus de Nicolae Ceauşescu, se prăbuşea şi partidul comunist. Frontul Salvării Naţionale, constituit după cum îi spunea şi numele ca un organism menit să scoată România din marasmul economic, a fost considerat calea pe care societatea îşi putea baza reconstrucţia.

Frontul Salvării Naţionale a apărut în vara anului 1989 la iniţiativa unor disidenţi ai regimului Ceauşescu. Printre numele cele mai importante figurau Ion Iliescu, generalul Nicolae Militaru, Silviu Brucan, Virgil Măgureanu. Cu câteva luni înainte de ultimul congres al PCR din luna noiembrie, FSN a trimis scrisori de protest la adresa regimului Ceauşescu la Radio Europa liberă. Fuga lui Ceauşescu din Bucureşti de pe 22 decembrie a lăsat deschis locul pe care l-au ocupat FSN şi Ion Iliescu. Politologul Ioan Stanomir a descris circumstanţele în care Frontul Salvării Naţionale a apărut pe scena istoriei: ”Frontul Salvării Naţionale a fost un partid succesor care îşi reneagă condiţia. În ţările central şi est-europene s-a produs un fenomen, până la un punct organic, de transformare a partidelor comuniste în partide socialiste şi social-democrate. În timp, acest proces a fost unul salutar pentru democraţie în sensul în care au apărut în interiorul fostelor partide comuniste acele forţe reformatoare capabile de a-şi asuma un alt program politic. În România, partidul comunist a murit odată cu Nicolae Ceauşescu şi a renăscut în fapt odată cu Ion Iliescu, pentru că dispariţia lui nominală a permis recuperarea eşaloanelor inferioare şi a permis păstrarea sintagmei de partid-stat care a fost marca epocii Ceauşescu. Partidul comunist sub Nicolae Ceauşescu a fost o sinteză de etatism şi xenofobie, exact etatismul şi xenofobia care dat posibiliatea eşaloanelor comuniste să se reconvertească în eşaloanele Frontului Salvării Naţionale.”

În ciuda opţiunii decisive a românilor pentru Frontul Salvării Naţionale, care s-a constituit ca partid, politicienii săi au resimţit întotdeauna un complex de inferioritate în faţa politicienilor opoziţiei de tipul lui Corneliu Coposu. Dar după dispariţia fizică a puţinilor politicieni care supravieţuiseră comunismului, politicianul român al anilor 2000 va fi modelat de stilul Frontului Salvării Naţionale. Ioan Stanomir: ”Ion Iliescu şi Traian Băsescu provin din Frontul Salvării Naţionale. Emil Constantinescu a fost cel care nu provenea din această familie politică, dar din păcate prin tipul de guvernare pe care l-a gestionat nu a reuşit în niciun fel să disloce blocul fesenist. Traian Băsescu e într-adevăr un caz atipic pentru că el este un fesenist prin dimensiunea populistă, dar este un antifesenist prin capacitatea de disloca statul fesenist în domeniul justiţiei. Aici este de fapt paradoxul pentru că moştenirea lui Traian Băsescu este exact moştenirea împotriva căreia se ridică uneori fostul preşedinte în intervenţiile sale publice, adică întărirea puterii judecătoreşti şi constituirea unui pol de anticorupţie în România.”

Putea România să aibă un alt lider în 1989? Ioan Stanomir: ”Aş spune că din păcate Ion Iliescu era inevitabil. Ion Iliescu este o personalitate care întruchipează toate urile românilor şi toate speranţele lor malformate: ură împotriva celor care sunt diferiţi de ei, în sensul în care au rezistat politic sau nu le-au împărtăşit idealurile egalitare, şi speranţe malformate pentru că Ion Iliescu a fost un negustor de iluzii care a reuşit să ofere românilor un surogat de dezvoltare democratică. Să nu uităm că privatizările care au fost făcute târziu au fost privatizări ratate, iar ratarea privatizării şi a procesului de restructurare economică este în mare măsură o ratare istorică imputabilă lui Ion Iliescu şi regimului său.”

Nu se poate vorbi despre Frontul Salvării Naţionale fără Ion Iliescu, anii 1990 au dovedit că ei au fost inseparabili. Însă capitalul uriaş de încredere pe care l-a avut Iliescu l-a depăşit pe cel al Frontului şi a fost mai durabil. Cu toate acestea, Ioan Stanomir crede că între Frontul Salvării Naţionale şi Ion Iliescu nu a existat nicio diferenţă în termeni politici. ”Ion Iliescu este FSN după cum FSN este Ion Iliescu. Ion Iliescu trebuie privit mai mult decât o personalitate, el este un sindrom al societăţii româneşti, la fel cum Nicolae Ceauşescu a fost o parte integrantă a societăţii româneşti. E foarte important pentru români să-şi privească cu luciditate trecutul şi să şi-l asume, la fel cum au încercat alte naţiuni europene. Franţa nu este numai generalul De Gaulle, este şi mareşalul Petain, este şi Laval. Germania nu este doar von Stauffenberg, este şi Goebbels. La fel şi România, care nu este numai Corneliu Coposu, Ana Blandiana şi Doina Cornea, ea este şi patria şi celor care în iunie 1990 i-au aplaudat pe mineri. Aceasta este realitatea şi după aproape 3 decenii avem datoria de a privi acea realitate în faţă.”

Dar Frontul Salvării Naţionale a fost un partid compozit care nu a putut rezista neatins trecerii anilor şi maturizării politice. În 1992 a avut loc singura sciziune în Front care însă a fost decisivă. Aripa conservatoare, grupată în jurul lui Ion Iliescu, a devenit Frontul Democrat al Salvării Naţionale, strămoşul actualului Partid Social Democrat, iar aripa reformistă, care a păstrat numele original, a devenit în timp Partidul Democrat.