Tragedii ale Revoluţiei române: cazul Otopeni
Momentele înălţătoare ale recâştigării libertăţii s-au împletit cu evenimente tragice. Unul dintre acele evenimente a fost masacrul de la Otopeni din dimineaţa zilei de 23 decembrie.
Steliu Lambru, 22.12.2014, 13:18
Revoluţia română din decembrie 1989 a fost cel mai important eveniment care a marcat istoria României în cea de-a doua jumătate a secolului 20. O asemenea descătuşare autentică de energie în masă era ceva nemaivăzut până atunci pentru cei mai mulţi dintre români. Se întâmpla ceva unic şi toţii cetăţenii au simţit că trebuie să participe la înnoirea României.
Dar momentele înălţătoare ale recâştigării libertăţii s-au împletit cu evenimente tragice. Unul dintre acele evenimente a fost masacrul de la Otopeni din dimineaţa zilei de 23 decembrie. În urma unei teribile neînţelegeri, dispozitivul de apărare a aeroportului a deschis focul împotriva unui convoi format din trei camioane ucigând 50 de militari care veneau pentru a întări paza obiectivului. Consideraţi terorişti, militarii au plătit cu vieţile slaba instrucţie a celor care ocupau dispozitivul, deficienţele de comunicaţii, ordinele contradictorii, surescitarea oamenilor şi impactul zvonurilor. Împreună cu istoricul Şerban Pavelescu am reconstituit acea zi neagră a revoluţiei române la 25 de ani.
”Incidentul din 23 decembrie 1989 se situează în rândul evenimentelor care trebuie să servească drept şcoală pentru instrucţia militarilor. În ancheta militară, în procesul care a urmat şi care a durat 18 ani, mărturiile supravieţuitorilor dovedesc că există o conjuncţie de factori care au condus la evenimentele care s-au desfăşurat în noaptea de 22 spre 23 şi în dimineaţa zilei de 23 decembrie. Concret, în dispozitivul de apărare a aeroportului Otopeni erau mai multe subunităţi aparţinând atât Ministerului Apărării Naţionale, cât şi grănicerilor, Direcţiei Aviaţiei Militare şi gărzilor patriotice. Trebuie notat că unele elemente din acest dispozitiv nu aveau instrucţia militară necesară, iar altele erau în curs de a o căpăta. Cele mai valoroase şi cele mai instruite elemente erau dezarmate şi considerate a fi suspecte. Mă refer la subunitatea aparţinând Unităţii Speciale de Luptă Antiteroristă (USLA) şi celor ale Ministerului de Interne, însărcinat cu asigurarea normală a pazei şi securtităţii aeroportului.”
Şerban Pavelescu a descris dispozitivul aeroportului şi premisele care au dus la declanşarea tragediei. ”Erau desfăşurate lanţuri de trăgători atât la nivelul etajului 1 al vechii aerogări, cât şi la nivelul solului, pe clădirea Direcţiei Aviaţiei Civile, care mărginea căile frontale de acces spre aerogară. Erau desfăşuraţi atât puşcaşi, cu armament uşor de infanterie, cât şi armament greu de infanterie, în special un transportor amfibiu blindat (TAB) şi mitraliere grele de calibrul de 14,5 mm. Dispozitivul era constituit de mai bine de 48 de ore, oamenii erau obosiţi, fuseseră în alertă continuă, avuseseră mai multe incidente asupra cărora nu ne putem pronunţa dacă au fost reale sau nu. Putem spune însă că ele au fost privite ca reale de cei din dispozitiv. Oamenii erau surescitaţi şi, după cum a relevat şi ancheta ulterioară a procuraturii militare, prost conduşi. Existau comunicaţii proaste între elementele aparţinând dispozitivului de apărare a aerogării şi cei cu care ar fi trebuit să coordoneze de pe clădirea Direcţia Aviaţiei Civile.”
În zorii zilei de 23 decembrie, întăririle, cunoscute sub numele de detaşamentul Câmpina” deoarece proveneau de la şcoala de subofiţeri a Ministerului de Interne din oraşul Câmpina, plecau spre Otopeni. Din nou, Şerban Pavelescu.
”Detaşamentul de la Câmpina primise ordin de la comandantul trupelor de securitate, generalul Grigore Ghiţă, prin eşaloanele ierarhice, să se deplaseze la aerogară. Or, cei din dispozitiv care fuseseră deja alertaţi prin apeluri telefonice anonime, prin Televiziunea Română şi chiar prin căile obişnuite de comandă pe care le aveau că vor fi atacaţi, aşteptau aceste întăriri în cu totul altă parte. Cert este că deşi ar trebuit ca detaşamentul Câmpina să intre pe drumul de serviciu care ducea către terminalul de transport mărfuri al aeroportului, paralel cu cel care duce către vechea aerogară. Detaşamentul a intrat perpendicular pe dispozitivul de apărare.”
Finalul cumplit care îi aştepta pe militarii de la Câmpina a fost efectul logic al circumstanţelor arătate de istoricul Şerban Pavelescu. ”În jurul orei 7 dimineaţa, în decembrie era încă întuneric. Era o lumină spectrală, oameni foarte obosiţi, cu mai multe alarme peste noapte. În tot acest cadru, a existat un exces de zel din partea căpitanului Zorilă, care, pentru a opri coloana de camioane, deschide focul de avertisment. Numai că în acel moment, odată deschis focul, cei de pe acoperişul clădirii Direcţiei Aviaţiei Civile consideră că sunt atacaţi. Nu aveau o comunicare reală cu cei din aerogară şi cu cei de la primul aliniament. Ei deschid focul la rândul lor. Ceea urmează este o canonadă generală care este întreruptă cu greu. Militarii supravieţuitori din detaşamentul Câmpina strigă că se predau, coboară, sunt dezarmaţi şi cu mâinile sus. Se aude un alt foc de armă, nimeni nu a putut spune dacă a fost imaginar sau real. A părut real celor din dispozitiv. A fost acel efect pe care l-am văzut peste tot în zilele revoluţiei, şi anume că era de ajuns să se deschidă un singur foc de armă ca să urmeze o canonadă generală, fără o ţintă precisă. Urmează a doua fază a masacrului în care militarii din detaşamentul Câmpina sunt a doua oară supuşi tirului, de data asta cu mult mai intens, care durează aproximativ 10 minute. În final, în momentul în care militarii suprvieţuitori răniţi au fost preluaţi, apare şi autobuzul schimbului serviciilor civile. Urmează o nouă canonadă în care mai mor 7 civili.”
Militarii detaşamentului Câmpina au plătit o parte a tributului de sânge al revoluţiei române. În urmă cu 25 de ani, cei care au căzut la Otopeni sunt eroii României care nu s-au dat în lături să fie acolo unde a fost nevoie de ei.