Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen ca rege al României şi Bulgariei
După războiul ruso-româno-turc din 1877-1878, în urma căruia România va deveni independentă, figura lui Carol I se impune ca a unui suveran responsabil şi credibil.
Steliu Lambru, 08.12.2014, 13:33
Europa de sud-est la jumătatea secolului al 19-lea era în fierbere. Statele balcanice căutau să se debaraseze de influenţa otomană şi să adopte modelul occidental al modernizării economice, politice şi societale. Reacţiile antiotomane mergeau mână în mână cu rivalităţile locale generate de ideea naţionalismului cu care fiecare naţiune încerca să prezinte marilor puteri o iluzorie superioritate proprie faţă de celelalte. Au existat şi apropieri între naţiuni care însă au fost sortite eşecului din cauza complicatelor jocuri geopolitice la nivel european. Una dintre apropierile eşuate a fost cea dintre România şi Bulgaria, două ţări vecine ce mergeau către independenţă.
Relaţiile istorice dintre români şi bulgari traversaseră perioade mai bune şi mai puţin bune. Prezenţa otomană tot mai fermă în Balcani, începând cu secolul al 14-lea, a dus la instaurarea păcii otomane care însemna controlul Semilunii asupra tuturor naţiunilor care locuiau în Europa de sud-est. În prima jumătate a secolului al 19-lea, elitele române au reuşit să individualizeze spaţiul românesc şi să-i dea identitate statală, în timp ce bulgarii erau în plin avânt în acest sens. Emigraţia bulgară din România de după 1850 a găsit o bază solidă în răspândirea ideilor naţionale la sud de Dunăre, în teritoriul ocupat de turci şi revendicat ca nucleu al viitorului stat bulgar. Venirea pe tronul României a prinţului Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen, în 1866, a adus stabilitate pentru România şi a imprimat o direcţie decisivă către modernizare şi europenizare a spaţiului românesc. După războiul ruso-româno-turc din 1877-1878, în urma căruia România va deveni independentă, figura lui Carol I se impune ca a unui suveran responsabil şi credibil.
România şi Bulgaria se apropiaseră din ce în ce mai mult, iar războiul din 1877-1878 a fost maximul acestei apropieri. Era vorba despre camaraderia care se legase între armata română şi trupele de voluntari bulgari care luptau alături de ruşi şi de români. Mulţi combatanţi bulgari au primit decoraţii româneşti. Înainte de contactele directe dintre românul obişnuit şi bulgarul obişnuit din timpul războiului, exista şi o componentă culturală. Istoricii vorbeau despre statul medieval româno-bulgar al fraţilor Petru şi Ioan Asan, creat din lupta comună a românilor şi bulgarilor împotriva bizantinilor. Apropierea dintre România şi Bulgaria avea la bază şi afecţiunea pe care şi-o arătau principele Carol al României şi cel al Bulgariei Alexandru Battenberg. Proclamat principe în 1879, la 22 de ani, Alexandru, nepot al ţarului Rusiei Alexandru al II-lea, era cu 18 ani mai tânăr decât Carol I. Încercarea lui Alexandru Battenberg, influenţat de politicienii bulgari, de a guverna fără acceptul Rusiei a dus la criza care l-a detronat în 1885. Anul 1885 va fi momentul în care va apărea ideea uniunii personale dintre România şi Bulgaria.
În iunie 1886, un grup de emisari bulgari îi oferea regelui Carol I al României şi coroana Bulgariei, şi astfel se realiza între cele două ţări o uniune personală. Părea o ofertă mai mult decât tentantă. Însă calculele geopolitice din zonă a dus la eşecul acelui proiect. Istoricul Sorin Cristescu a arătat motivele pentru care ideea nu s-a materializat.
“S-a vorbit, şi în 1878, şi în 1886, când a fost detronat Alexandru Battenberg, de această idee de uniune personală România-Bulgaria. Dar cum? Exista dorinţa ruşilor de a controla Bulgaria, de fapt pentru asta fusese făcut războiul de la 1877-1878. Ruşii au văzut că dacă la marginea Europei e o ţară care simpatizează cu Franţa, adică Roimânia, sau se consideră sora mai mică a Franţei, atunci de ce să nu fie atât de aproape de ei o ţară care să simpatizeze cu Rusia, să fie sora mai mică a Rusiei? Deci aici implicarea ruşilor a fost deosebită. Şi Brătianu şi-a dat seama că orice acceptare din partea elitei politice româneşti sau a lui Carol I, orice sugerare de acceptarea a acestei coroane va avea drept urmare riposta fermă şi categorică a Rusiei. Reprezentanţii Bulgariei au fost trimişi acasă, aşa spune legenda. Li s-a spus să plece acum, altfel vor fi trimişi înapoi cu poliţia ca nişte borfaşi. S-a discutat de acest lucru, dar Brătinau, prudent, nu a acceptat niciun fel de discuţii mai lungi pe această temă.”
Ideea uniunii personale dintre România şi Bulgaria trebuie pusă în contextul în care federalismul era unul dintre proiectele cele mai în vogă în Europa secolului al 19-lea. Contestatarii imperiilor multinaţionale s-au întrebat ce ar fi urmat după ce acestea nu ar mai exista? Iar răspunsul găsit era formarea unor federaţii sau confederaţii de state care să împiedice dominaţia unei singure naţiuni asupra celorlalte. Revoluţia din 1848 considerase federalismul drept un principiu de alianţă regională şi o politică viabilă pentru ce ar fi urmat după colapsul imperiilor multinaţionale. În concluzie, eşecul uniunii dinastice româno-bulgare are două explicaţii: ameninţarea rusă cu invazia şi cel al victoriei finale a naţionalismului.