Istoria Radiodifuziunii Române

Pe 1 noiembrie 1928 Societatea de Radiodifuziune a emis primul său semnal şi aceasta a însemnat începutul ei de facto. De atunci, Radiodifuziunea Română avea să devină una dintre puţinele companii din România cu o continuitate de mai multe decenii.

Steliu Lambru, 27.10.2014, 13:28

Pe 1 noiembrie 1928 Societatea de Radiodifuziune a emis primul său semnal şi aceasta a însemnat începutul ei de facto. De atunci, Radiodifuziunea Română avea să devină una dintre puţinele companii din România cu o continuitate de mai multe decenii. Mijloc de informare în masă şi de culturalizare, dar şi instrument de propagandă al regimurilor totalitare între 1938 şi 1989, Radioul şi-a păstrat locul în opţiunile publice chiar şi după ce piaţa media s-a diversificat prin apariţia televiziunii şi a internetului.

Autorului primei monografii a Societăţii Române de Radiodifuziune a fost regretatul istoric Eugen Denize. În 4 volume, Istoria Radiodifuziunii Române se ocupăd e începuturile şi marile momente ale istoriei contemporane a României la care Radioul a fost parte activă: viaţa politică agitată a anilor 1930, cel de-al doilea război mondial, perioada mult prea lungă de 45 de ani a regimului comunist şi renaşterea democraţiei după 1989. În 2004, Eugen Denize povestea cum a început munca de organizare a arhivelor în care a lucrat din 1996 pîna în 2001 pentru a scrie prima istorie completă a Radioului în România.

“Văzând bogăţia de materiale existente în arhivele Societăţii, am stabilit să scriu o monografie în mai multe volume, pentru a cuprinde cît mai bine şi cît mai mult din această istorie a Radiodifuziunii Române, fenomen important în societatea noastră contemporană. În final, au rezultat patru volume, care încep cu primele încercări de radiofonie din România, din primii ani ai secolului XX şi se opresc la momentul 1989, la Revoluţia din 1989. Am considerat anul 1989 ca reper pentru că, istoric fiind, am considerat că dacă aş merge dincolo de 1989 intrăm pe un teren care este al studiului multidisciplinar, împreună cu politologia ori sociologia, şi riscam să nu mai fac o istorie pură a Radiodifuziunii, ci mai degrabă secvenţe din viaţa ei actuală. Pe scurt, primul volum cuprinde, în afară de anii de pionierat, primii 10 ani ai Societăţii, din 1928 pînă în 1938. M-am oprit la anul 1938 pentru că sînt anii de funcţionare a Societăţii într-un sistem democratic. Din 1939, în România au fost introduse succesiv regimuri dictatoriale, totalitare, şi deci Radioul şi-a desfăşurat activitatea în condiţii schimbate.

Pînă în 1989 a trebuit să facă faţă unor presiuni politice speciale, şi pot să spun că şi-a păstrat echilibrul şi şi-a menţinut funcţiile de bază. Al doilea volum cuprinde perioada pe care am numit-o a dictaturilor de dreapta, este vorba de dictatura regală a regelui Carol al II-lea, dictatura legionară şi dictatura mareşalului Antonescu. Volumul se încheie la 23 august 1944, dată la care România s-a alăturat aliaţilor. Al treilea volum cuprinde perioada comunizării României şi epoca lui Gheorghe Gheorghiu-Dej pînă la moartea sa din 1965, iar ultimul volum se ocupă cu perioada lui Nicolae Ceauşescu, din 1965 pînă în 1989, cu deschiderile care au avut loc după 1964 şi cu închiderile din 1971-1974. Sînt 4 volume care se bazează strict pe materialul documentar aflat în arhivele scrise şi sonore ale Radioului. Din acest punct de vedere, ele sînt noutăţi absolute ca material de studiu istoriografic.”

Eugen Denize s-a referit şi la funcţiile pe care Radioul le-a avut încă de la începuturile sale.

“De la începuturile sale, radiofonia, chiar înainte de apariţia Societăţii de Radiodifuziune, şi-a pus problema funcţiilor sale, foarte clar definite de pionierii radiofoniei, şi ele vor rămîne în permanenţă cam aceleaşi. Este vorba despre o funcţie culturală foarte importantă. Radioul a făcut o cultură de cel mai înalt nivel, dar pe înţelesul tuturor, a contribuit la dezvoltarea culturii în sine şi la culturalizarea maselor. Apoi este vorba de o funcţie naţională. Radioul a jucat un rol foarte important în permanenţă pentru a promova şi apăra valorile naţionale. Apoi este vorba despre o funcţie educativă, în sensul de bază al termenului: au existat foarte multe emisiuni, de la începuturile sale de sfaturi medicale, sau despre cum să se cultive o anumită plantă, cum se creşte un animal, cum să se desfăşoare învăţarea copiilor. Sînt foarte multe emisiuni dirijate către segmente ale populaţiei, emisiuni pentru copii, elevi şi studenti, pentru armată, ţărani. Radioul a avut o misiune educativă pe care a acoperit-o aproape întotdeauna bine. Nu se pot uita emisiunile celebre ale “Universităţii Radio”, unde au vorbit numele cele mai mari ale culturii române: istoricul Nicolae Iorga, sociologul Mihai Ralea, esteticianul Tudor Vianu, scriitorii Mihail Sadoveanu şi Tudor Arghezi şi alţii. Practic, toţi intelectualii reprezentativi ai României au conferenţiat la microfonul Radioului. Pe lângă aceste funcţii, Radioul a mai avut încă una, aceea de a-i distra pe oameni. Pînă la apariţia televiziunii, Radioul a constituit principalul mijloc de divertisment pe care îl aveau oamenii la dispoziţie.”

De 75 de ani emite şi Radio România Internaţional. Emisiunile în limbi străine au debutat în 1939, anul declanşării celui de-al doilea război mondial. Primele emisiuni în limbi străine, ca jurnale de ştiri în engleză şi franceză, au început însă în 1932, fiind difuzate înainte de închiderea emisiunii, cu un sfert de oră înainte de miezul nopţii. Pe parcurs, vor fi introduse şi jurnalele în limbile italiană şi germană, la aceeaşi oră, în alternanţă cu cele în limbile engleză şi franceză.