Presa studenţească in România comunistă – Cazul revistei ”Amfiteatru”
Instrument de propagandă al regimului comunist, presa a fost pentru acesta prioritate zero. De obicei, acest domeniu era asociat cenzurii.
Steliu Lambru, 01.09.2014, 12:09
Instrument de propagandă al regimului comunist, presa a fost pentru acesta prioritate zero. De obicei, acest domeniu era asociat cenzurii. Direcţia Generală a Presei şi Tipăriturilor avea misiunea de a controla şi superviza orice era destinat publicului şi se subordona Comitetului Central al PCR. În ciuda controlului strict, abateri de la politica oficială au existat, care însă nu au fost în măsură să şubrezească regimul. Obsesia regimului era atât de mare încât una din aceste abateri a primit mai multă atenţie decât ar fi fost cazul prin măsurile luate pentru a o reprima.
Constantin Dumitru a fost redactor şef-adjunct la revista studenţească ”Amfiteatru”, editată de Uniunea Asociaţiilor Studentilor Comunişti din România. El şi-a adus aminte cum a fost oprit de la difuzare un număr al revistei pe care o conducea, din cauza unor poezii considerate atacuri la adresa regimului scrise de poeta Ana Blandiana.
”Era în decembrie 1984. Când am citit poeziile Anei Blandiana evident că a existat şi un anumit reflex şi mi-am zis că astea nu se pot publica. După care mi-a trecut reflexul ăsta şi am zis: dar de ce să nu se publice? Şi le-am dat drumul la publicare. Am fost cu revista la Asociaţia Studenţilor Comunişti din România (ASCR). Nu dădeam noi viza. După desfiinţarea Direcţiei Presei, viza o dădeau organele centrale care controlau publicaţiile, şi anume Comitetul Central al Uniunii Tineretului Comunist şi Consiliul Asociaţiei Studenţilor Comunişti din România. Noi, redactorii şefi şi redactorii şefi-adjuncţi, aprobam sau nu apariţia fiecărui articol. Dar publicaţia se mai ducea acolo pentru că nu mai aveau încredere în noi, pentru că noi eram ziarişti, şi ca să nu mai facem prostii. Şi atunci, mai era nevoie de un tovarăş să le vadă. Eu eram redactor şef adjunct, membru al CC al UTC, membru al Biroului Consiliului ASCR pentru că nu puteai fi redactor şef fără să fii nomenclaturist, ca să spunem lucrurilor pe nume. Constanţa Buzea, prima soţie a poetului Adrian Păunescu, era şefa secţiei poezie. Şi nu a făcut decât să dea drumul acestor poezii. Grigore Arbore era responsabil de număr, dar eu am decis.”
”Amfiteatru” avea un tiraj de 7000 de exemplare. 3000 se distribuiau în chioşcuri, 1000 sub formă de abonamente, iar alte 3000, plătite de Uniunea Asociaţiilor Studenţilor Comunişti din România, erau distribuite prin cămine. Constantin Dumitru şi-a amintit cum a izbucnit scandalul.
”Mă duc la mansarda Nifon unde erau nişte ateliere, la un prieten, artist plastic, şi mă laud, că nu mă pot abţine. Mă duc direct cu şpaltul din tipografie şi îi spun: Uite ce-am făcut!” Fără să ştiu că ăla era informator al Securităţii. Eu m-am turnat singur. De-aia m-au şi dat afară, că m-am lăudat că eu am făcut-o. S-a întâmplat apoi ceea ce trebuia să se întâmple. Eu am plecat la munte şi am aflat că sunt şedinţe care mă dau afară, mă exclud de peste tot. Când m-am întors în Bucureşti, m-a sunat un coleg să-mi spună că nu mai sunt şeful lui, de fapt că nu mai sunt nicăieri. După aia, câteva luni aflam ce fac de la Europa liberă. Pe 15 ianuarie 1985 am fost demis şi exclus. N-am avut serviciu vreo 3 luni. Am fost chemat şi angajat cu forţa la revista Protecţia Muncii. Soţia mea era gravidă şi au dat-o afară şi pe ea, că trebuia să plătească şi ea. În fond, aveam un contract şi l-am încălcat. Dar nu m-am plâns atunci, nu mă plâng nici acum. Aveam un salariu foarte mare, aveam şofer, aveam secretară, ca să-l stimez pe tovarăşul Ceauşescu şi nu l-am stimat destul. De-atunci m-am dezvăţat să mai stimez politicieni, am un defect cu stima.”
Cum nimeni pe vremea aceea nu putea şoma, Constantin Dumitru a fost angajat la o revistă cu profil de protecţia muncii în industrie, fără a mai deţine vreo funcţie de conducere. L-am întrebat ce urmări a avut retragerea acelui număr din revista ”Amfiteatru”?
”Pe vremea aceea copiile xerox nu erau la îndemână oricui, ca azi, era nevoie de multe aprobări. Erau urmărite aparatele de reprodus de orice fel. Unul dintre cele mai mari şocuri mi l-a zis un ofiţer de securitate ani mai târziu şi anume că în România s-au făcut vreo 5-6000 de copii după poeziile alea. Adică s-a refăcut tirajul revistei, ca să zic aşa, aproape că s-a dublat. Dacă atâţia ofiţeri de Securitate făceau atâtea rapoarte, n-avea cum să nu se audă la Europa liberă, dovadă că poeziile au apărut şi la Europa liberă după ce m-au dat pe mine afară. Până atunci, nu. Comuniştii au greşit, într-un fel. Dacă nu făceau un mare scandal din chestia asta, trecea pur şi simplu. Cred că suntem un popor vegetal, cine a mai văzut un copac revoltându-se”, aşa suna poezia aia, era frumoasă.”
După 1989, Constantin Dumitru a avut ocazia s-o întâlnească pe autoarea poeziilor care au dus la destituirea sa. ”Oricât ar părea de ciudat, eu n-o cunoşteam pe Ana Blandiana. I-am publicat nişte texte, n-o cunoşteam. Ea n-a păţit nimic, eu da. Dovadă că în aceeaşi a publicat mai târziu Motanul Arpagic” la editura Ion Creangă, şi i-a mai dat şi pe alţii afară. Eram la ambasada Statelor Unite, în 1990, şi scriitorul Mircea Dinescu îmi spune: Uite-o, băi, pe Ana Blandiana, prietena ta! Nu m-a crezut că n-o cunosc. Şi a mers la Ana Blandiana şi i-a spus că eu sunt acela care o publicase în Amfiteatru. La care Ana Blandiana a avut o replică pe care o admir sincer: Era treaba lui!” Şi mi-am dat seama că era treaba mea. Eu îmi făcusem treaba, bănuiesc că şi ea.”
Constantin Dumitru a învăţat o lecţie care ar trebui să fie valabilă şi pentru alţii. Că atunci când spui adevărul, indiferent de cât de neplăcut e, niciun preţ nu e prea mic pentru a fi plătit deoarece recompensa va fi pe măsură.
