Nae Ionescu, înger şi demon

În România interbelică una dintre cele mai controversate personalităţi culturale a fost filosoful, logicianul şi profesorul Nae Ionescu, teoretician al naţionalismului şi antisemitismului.

Steliu Lambru, 03.03.2014, 12:24

Personalităţile puternice sunt de obicei controversate, influente şi creatoare de opinii. În România interbelică una dintre cele mai controversate personalităţi culturale a fost filosoful, logicianul şi profesorul Nae Ionescu, teoretician al naţionalismului şi antisemitismului. A făcut parte din curentul filosofic al trăirismului, varianta românească a existenţialismului. A fost director al revistei Cuvântul şi prin şcoala sa au trecut cei mai importanţi reprezentanţi ai intelectualităţii române interbelice precum Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, Mihail Sebastian, Emil Cioran. S-a implicat activ în politică, fiind un susţinător al regelui Carol al II-lea şi apoi erijându-se în mentor al Gărzii de Fier.

Nae Ionescu s-a născut în 1890 în Brăila. A absolvit Universitatea din Bucureşti în 1912 devenind profesor de liceu. În tinereţea sa a fost socialist, după care a migrat către fascismul italian. În anii 1920-1930, ascensiunea sa în publicistică, stilul său incisiv a atras atenţia opiniei publice. A avut şi o viaţă mondenă activă fiind implicat în relaţii amoroase, printre altele, cu pianista Cella Delavrancea şi cu Maruca Cantacuzino, viitoarea soţie a muzicianului George Enescu. Nae Ionescu s-a definit a un intelectual împotriva canoanelor tradiţionale ale culturii academice şi oficiale din România interbelică. El a fost evaluat contradictoriu, atât de către dreapta, cât şi de către stânga, atât de către mainstreamul cultural din universitate şi din opinia publică după cum arăta istoricul Florin Müller de la Facultatea de Istorie a Universităţii Bucureşti.

“A fost comentat atât laudativ şi în limbajul cel mai encomiastic al lui Mircea Eliade, cât şi acuzat în cei mai gravi termeni de stânga marxistă sau de intelectualii raţionalişti ca Tudor Vianu, Şerban Cioculescu şi Mihail Ralea. Pentru Eliade, Ionescu era un creier filosofic, o adevărată minte reflexivă, care se ridica împotriva filosofiei de catedră. Fără a fi popular, Nae Ionescu a fost întotdeauna de partea elementelor creatoare, dinamice şi eroice. Pentru Mihail Sebastian, colaborator la revista Cuvântul, intelectual româno-evreu foarte apropiat de Nae Ionescu, filosoful era un adevărat director de conştiinţe. Însemna că Ionescu permisese dezlăţuirea forţelor creatoare ale tinerilor intelectuali. Aceste imagini foarte favorabile îşi au o contrapondere foarte radical negativă în linia intelectualilor de stânga, a intelectualilor raţionalişti, clasicizanţi, academici. Unul dintre ei, Lucreţiu Pătrăşcanu, comunist radical, îl considera pe Nae Ionescu un exemplu tipic al degenerării intelectualităţii române, interesate numai de promovare socială, fără niciun fel de fundament, de apetenţă pentru adevăr, un adevărat cabotin. Ionescu, în opinia lui Pătrăşanu, nu face altceva decât să distorsioneze gândirea, să promoveze cea mai penibilă politică naţionalistă şi antisemită. Sunt şi alţii din zona dreptei radicale ca Nichifor Crainic pentru care Nae Ionescu nu făcuse altceva decât să utilizeze instrumente extrem de venale pentru a deveni director al ziarului Cuvântul, nu făcuse altceva decât să îngroape spiritul de leală concurenţă şi leală politică naţionalistă pe care îl avea Cuvântul până în 1926-27.”

Ionescu a fost dovedit şi ca plagiator, după cum spunea istoricul Florin Müller care a ţinut însă să nuanţeze contextul în care publicistul a făcut aceasta. ”Zevedei Barbu este unul dintre cei care au analizat şi observat filiaţiile, aproape plagiatul lui Nae Ionescu, din operele unor gânditori occidentali cum ar fi Spengler. Barbu a observat copierea unor teme şi pasaje, chiar a unor sintagme şi exemple. Max Scheler este un alt autor valorificat aproape fraudulos de Nae Ionescu. Dacă mergem pe linia tehnicistă, vom observa că Nae Ionescu practică ceea ce se numeşte în zilele noastre o formă destul de vizibilă de plagiat, practică deloc academică, ce se cere refuzată în totalitate. În acelaşi timp, pentru Nae Ionescu era important ca acele idei, concepte şi configuraţii spirituale să intre în structura initmă a creatorului şi de-abia atunci se putea vorbi de interiorizarea lor şi de un transfer just în conştiinţa celorlalţi. Nae Ionescu este plasat într-o zonă a oglinzilor paralele, a fost interpretat ca fiind un creator de conştiinţă, până la un spirit mentor al naţionalismului, antisemitismului şi împotriva democraţiei.”

Gîndirea ionesciană nu a fost liniară, istoricul Florin Müller afirmând că evenimentele istorice au influenţat, aşa cum s-a întâmplat şi în alte cazuri, opinii şi atitudini politice. “Care este de fapt conturul gândirii politice a teoreticianului şi filosofului în perioada 1924-1940, la moartea sa? Gândirea politică a lui Nae Ionescu cunoaşte trei mari etape. Una în care valorifică sau încarcă să construiască un model al democraţiei de masă, reale, de factură ţărănească. A doua etapă este cea de justificare a monarhiei de drept divin, o teorie foarte periferică în gândirea politică românească, care aparţine mai degrabă evului mediu decât modernităţii. Ultima etapă, cea care începe în 1933, este cea de exaltare a modelului totalitar, colectivist şi chiar cripto-socialist al mişcării legionare. De ce sunt importante cele trei perioade? Pentru că problema antisemitismului se găseşte în forme diferite în cele trei etape de gândire a sa.”

Nae Ionescu a murit în 1940 în condiţii dubioase, care au alimentat zvonurile. Dar fascinaţia şi repulsia pe care le-a provocat au conturat o personalitate puternică, ce l-au plasat între ceea ce îndeosebi este cunoscut ca înger şi demon.