Crucea Roşie în România
Crucea Roşie română şi-a primit botezul focului chiar la înfiinţare: o ambulanţă, dotată cu cele necesare şi însoţită de un medic şi mai mulţi infirmieri, părăsea România pentru a acorda ajutor răniţilor din războiul sârbo-turc.
Steliu Lambru, 13.01.2014, 12:33
Crucea Roşie a apărut oficial în România în 1876 ca organizaţie umanitară. Primul său sediu a fost în incinta Spitalului Colţea din Bucureşti. Crucea Roşie română şi-a primit botezul focului chiar la înfiinţare: o ambulanţă, dotată cu cele necesare şi însoţită de un medic şi mai mulţi infirmieri, părăsea România pentru a acorda ajutor răniţilor din războiul sârbo-turc. În războiul ruso-româno-turc din 1877-1878, războiul de independenţă al României, Crucea Roşie era deja o organizaţie experimentată. Printre marile personalităţi ale Crucii Roşii s-au numărat regina Maria, soţia regelui Ferdinand I, a cărei imagine, îmbrăcată în uniformă de soră medicală, trecând de la un spital de campanie la altul, în timpul primului război mondial, a făcut înconjurul lumii. Una dintre caracteristicile societăţilor de Cruce Roşie este solidaritatea între societăţile naţionale surori şi compasiunea arătate fiinţei umane, indiferent de tabăra din care face parte şi de religia pe care o are.
Din mărturiile celor care au activat în Crucea Roşie, păstrate de arhiva Centrului de Istorie Orală din Radiodifuziunea Română, am selectat trei exemple. Ani Cicio-Pop Birtolan a fost fiica lui Ştefan Cicio-Pop, unul dintre liderii politici ai românilor din Transilvania. Ea a fost activă în Crucea Roşie şi îşi amintea de sfârşitul primului război mondial şi de efervescenţa de dinaintea constituirii României Mari.
“În timpul războiului eram deja mărişoară. Lucrând la Crucea Roşie nu am făcut discriminare, eram la un spital unde mergeam şi le dam soldaţilor care nu aveau mâini, picioare, mâncarea cu linguriţa în gură. Făceam ce puteam ca să le îndulcim soarta. Şi atunci numaidecât am zis: facem o permanenţă în gară cu doamnele noastre românce de la Crucea Roşie şi servim ceai fierbinte, servim pâinici pe care le făceam acasă, le frământam. Sora mea de 14 ani, le cocea zi şi noapte, nu dormea, şi cu o femeie pe care o aveam în casă. Şi mi-am zis: ce să facem, trebuie să facem un manifest. Dacă aş avea un singur exemplar din acest manifest pe care cu entuziasmul de nedescris al tinereţii nu îmi mai aduc aminte cum l-am compus! Ştiu că m-am repezit la pian şi am început să cântăm Deşteaptă-te române! şi La arme! Era o nebunie tinerească.”
Mircea Carp a fost ofiţer şi apropiat americanilor care activau în Crucea Roşie. Înainte să fugă din România, a fost arestat de noile autorităţi comuniste sub pretextul că avea legături cu americanii. „Din martie 1947 până la arestarea mea, am condus nişte echipe care au distribuit darul american la Iaşi şi la Vaslui. Aici voiau anchetatorii să împingă ancheta, dacă am transmis mesaje secrete din partea autorităţilor americane pentru diferite elemente ale Crucii Roşii române din Vaslui şi mai ales de la Iaşi. Aici am reuşit să mă fofilez spunând pe jumătate adevărul şi să nu dau nici o informaţie, pentru că am recunoscut că am dus în două ocazii plicuri care erau închise. De fiecare dată am spus că, fiind vorba de un ofiţer, eu nu puteam să deschid plicul şi să văd ce este înăuntru. Anchetatorii insistau că în plicuri ei ştiau că erau informaţii sau instrucţiuni militare pentru Crucea Roşie din Iaşi şi din Vaslui, ceea ce desigur era o enormitate, pentru că aşa ceva nu făceau americanii la ora aceea. Mai ales că era vorba de o misiune de asistenţă pentru populaţia din regiunile lovite de secetă. Aşa că am recunoscut că am dus plicuri, dar am spus că acestea au fost desfăcute în faţa mea, la Iaşi şi la Vaslui, şi în ele scria că erau de fapt instrucţiuni de felul cum trebuie distribuită asistenţa americană. Nu era vorba de vreo chestiune de spionaj, sabotaj sau mai ştiu eu ce.“
Alexandru Smochină a fost deţinut politic şi atunci când a ajuns în lagărul de la Magadan, în Extremul Orient, i s-a spus că poate trimite scrisori în România prin intermediul Crucii Roşii. “M-am dus acolo, în sala de mese, că acolo ne-au chemat. Erau toţi străinii: coreeni, japonezi, germani, bulgari, sârbi, unguri, finlandezi, români, baltici, erau cetăţeni sovietici, greci, din Asia mai erau persanii, în sfârşit, multe neamuri. Şi acolo, peste câtva timp, după ce am luat loc lângă Lascu, un român din Bucureşti. Şi apare unul care ne spune simplu că avem dreptul să scriem în ţară, la familia noastră. Pentru aceasta, ni se dau cărţi poştale Crucea Roşie şi Semiluna Roşie. El ne-a îndrumat să le scriem părinţilor. Ne spunea, şi avea dreptate, că mama e mamă. Cine are neveste nu se ştie dacă le mai are, după atâţia ani. Ne-a dat câte o carte poştală şi ne-a spus că avem dreptul să scriem în fiecare lună. Puteam să cerem automat, lunar, câte o carte poştală, ca să scriem. Ne-a spus că avem dreptul să primim colete poştale, că putem primi şi bani, şi ne-a arătat şi ce nu putem primi, arme, şi alte chestii din ăstea. Faptul ăsta ne-a bucurat foarte mult şi toţi am scris, chiar acolo. Şi el ne-a adunat cărţile poştale. Însă, din cauza faptului că am trecut mereu într-un lagăr, ba în altul n-am primit răspuns decât din partea soţiei şi a fetiţei mele.”
Crucea Roşie în România a fost o manifestare a solidarităţii umanitare, dincolo de ură, dintre oameni şi naţiuni. Ea s-a achitat adesea de misiunea ei de a aduce o rază de lumină, alinare şi speranţă în vremuri tulburi.