Bombardamentele din aprilie 1944
Scriitorul Mihail Sebastian nota în Jurnalul său, pe 8 aprilie 1944: Ieri după-amiază am fost în cartierul Griviţa.
Steliu Lambru, 29.04.2013, 12:25
Pe 4 aprilie 1944, cîteva sute de bombardiere americane decolau de la Foggia, din Italia, pentru a survola spaţiul aerian românesc şi a bombarda ţinte economice. Scopul era ca SUA să-şi ajute aliatul sovietic în lupta impotriva coaliţiei conduse de Germania nazistă. Dar bombardamentele americane au ţintit şi oraşul Bucureşti, unde intenţionau să distruga triajul Gării de Nord. Aceasta a însemnat uciderea cîtorva mii de civili nevinovaţi, majoritatea fiind refugiaţi din nordul Moldovei unde ajunsese frontul.
Scriitorul Mihail Sebastian nota în Jurnalul său, pe 8 aprilie 1944: Ieri după-amiază am fost în cartierul Griviţa. De la Gară la bulevardul Basarab nicio casă n-a scăpat neatinsă. Priveliştea e sfâşietoare. Se mai dezgroapă încă morţi, se mai aud încă vaiete de sub dărâmături. La un colţ de stradă, trei femei boceau cu ţipete ascuţite, rupându-şi părul, sfâşiindu-şi hainele, un cadavru carbonizat, scos tocmai atunci de sub moloz. Plouase puţin dimineaţa şi peste toată mahalaua plutea un miros de noroi, de funingine, de lemn ars. Viziune atroce, de coşmar. N-am mai fost în stare să trec dincolo de Basarab, şi m-am întors acasă, cu un sentiment de silă, oroare şi neputinţă.”
Bilanţul oficial a fost de 2942 de morţi şi 2126 de răniţi. Memoria socială a fost şi ea puternic impregnată de evenimente. Dirijorul Emanuel Elenescu, intervievat de Centrul de Istorie Orală din Radiodifuziunea Română în 1994, îşi amintea cum a început totul în ziua de pomină 4 aprilie 1944: “S-a programat, cu o săptămînă înainte, un exerciţiu de apărare pasivă, la ora 10. Lumea, cum nu e disciplinată pe la noi, nici n-a luat asta în considerare. Au sunat sirenele cum că pericolul s-ar fi terminat, şi lumea şi-a văzut de treabă. Pe la ora 1:30 sau 2 fără 20, sună dintr-o dată sirena: alarmă. Lumea n-a dat importanţă deoarece ştia că este un exerciţiu de apărare pasivă. Eu eram pe strada Popa Tatu, lângă Radiodifuziune, şi m-am întîlnit cu mama şi cu fratele meu, care mîncau la o autoservire lîngă Piaţa Buzeşti. După ce s-a terminat sirena, am auzit un zgomot de avioane. Eu, avînd urechea muzicală exersată, mi-am dat seama că nu era un zgomot obişnuit, era un zgomot de avioane foarte grele, care te lua cu răcori. Parcă se cutremura cerul. Şi am spus: „Mamă, hai să intrăm aici, la un adăpost, asta e alarmă veritabilă!”. Şi am intrat la o Alimentară de pe Calea Griviţei şi bombardamentul a început. Au fost 3 valuri de avioane. Se zguduia adăpostul cu noi: sărea parcă în sus, parcă era cutremur de pămînt. Erau avioane „Liberator”, li se spunea „fortăreţe zburătoare”, aveau mitraliere şi-n aripi, şi-n coadă, şi-n faţă. Ş cînd am ieşit afară, toată piaţa Matache Măcelarul era plină de morţi. Un tramvai, care rămăsese în picioare, era rezemat de o casă, iar linia tramvaiului era îndoită. Şi toţi cei care erau morţi erau neatinşi de bombă. Au murit numai de suflu. Toţi aveau puţin sînge pe faţă, erau şi umflaţi. În momentul exploziei, se produce vid şi oamenii au făcut implozie.”
Radiodifuziunea Română a fost relocată şi Emanuel Elenescu îşi aducea aminte cum a continuat aceasta să emită. Raidurile americane au continuat şi ele: “Şi seara aveam emisiune cu Orchestra Radio, eu eram în orchestră. M-am dus la Radio, totul era căzut, nu s-a mai putut face nimic. Alarme erau în fiecare zi, chiar dacă nu se bombarda. Nemaiputînd face emisie, am primit ordin de dispersare de la mareşalul Antonescu. Pe noi ne-au dispersat în satul Bod (în sudul Transilvaniei – n.r.). Era un sat de saşi, erau şi puţini români pe acolo, iar satul era la o distanţă de 2 kilometri de emiţătorul de la Bod. Şi acolo noi am facut un studio într-o cîrciumă a unui sas, pe care-l chema Schuster. Şi făceam emisiuni, cîte 2 pe zi, în direct. Adică treaba mergea înainte. Cînd auzeam în germană „Achtung! Achtung!”, însemna că se anunţau primele valuri de avioane. Atunci întrerupeam emisiunea şi plecam pe câmpie, lângă în Bod. Într-o zi, dirijam „Simfonia patetică” de Ceaikovski. Şi, la un moment dat, aud un zgomot de timpan. Mă uit la timpanist şi timpanistul la mine. Ce era? Avioanele americane erau deasupra Bodului, la o înălţime foarte mică, chiar deasupra satului Bod, şi se pregăteau să bombardeze Braşovul. Asta a fost o greşeală sau un fel de glumă sinistră a unui inginer de sunet care nu ne-a anunţat că deja se dăduse alarma. Şi am fugit toţi pe cîmpie.”
Profesorul Olimpiu Borzea, în 2001, a fost un alt martor al bombardamentelor pe care Centrul de Istorie Orală l-a mai prins în viaţă pentru a povesti ce a văzut atunci: “În aprilie-mai, am făcut un tur prin ţară cu spitalele. M-au dus pe la Socola, de la Socola la Vaslui, de la Vaslui la Bucureşti, la Elisabeta. După-aceea m-au mutat pe strada Franciscană, care era o Şcoală franciscană, un internat. Şi acolo, când au început să bombardeze, ne băga jos la subsol şi se auzeau bombe. ”Vai de mine!”, se văita unul acolo, un soldat. Şi i-am spus ”mă, nu ţi-e ruşine?! Uite, fetele astea, infirmierele, stau liniştite şi tu de vaiţi, ce fel de luptător eşti tu?!” Nu ştia să ţină termometrul şi îl pusese invers. Venea biata infirmieră şi îi spunea: ”Dumneata nu ai febră, dar arzi tot”. Şi iar i-l punea. Eu nu m-am uitat la el şi I-am zis: ”Măi, ia dă încoace termometrul ăla, să-l văd.” Era stricat şi atunci i l-am pus pe al meu. Şi avea 35,6, nu avea febră deloc.”
Bombardamentele americane s-au înscris în logica purtării unui război, aceea de a distruge şi demoraliza adversarul. Însă civilii au fost cei care au plătit preţul, cei care nu sunt responsabili de conflicte.