Securitatea şi operaţiunile valutare
În ciuda retoricii sale bombastice de superioritate faţă de regimul capitalist, regimul comunist a fost în întreaga sa istorie dependent de acesta.
Steliu Lambru, 04.02.2013, 10:06
În ciuda retoricii sale bombastice de superioritate faţă de regimul capitalist, regimul comunist a fost în întreaga sa istorie dependent de acesta. Economiile comuniste au căutat să obţină din legăturile cu lumea capitalistă maximum de profit în condiţiile în care ele nu aveau nici măcar jumătate din performanţele pe care le aveau economiile capitaliste. Foamea de valută a fost o constantă a tuturor ţărilor din lagărul socialist, România nefiind o excepţie. Cum economia socialistă nu putea satisface nevoia de resurse, regimul comunist de la Bucureşti şi-a pus la lucru aparatul de represiune, adică Securitatea, cu misiunea de a produce bani.
Operaţiunile valutare ale Securităţii române au rămas încă un mister pentru majoritatea românilor de azi. De aceea, cercetările istoricului Florian Banu prin arhivele Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS) constituie un început în această pagină a istoriei serviciilor secrete române din anii comunismului: ”Problema unor operaţiuni valutare a început să se pună pentru Securitate în anii ’50. În primii ani de la înfiinţare au existat dificultăţi inerente oricărui serviciu de informaţii, cu atât mai mult a unei poliţii politice cum era Securitatea. Nevoia de valută nu era atât de mare dată fiind ruperea relaţiilor comerciale cu Occidentul. De la jumătatea anilor 50, odată cu deschiderea către Occident, cu reluarea legăturilor comerciale cu Franţa şi mai apoi cu Germania, cu Marea Britanie, s-a pus şi problema valutei. Iniţial, valuta a fost obţinută prin recuperarea unor moşteniri ale cetăţenilor români stabiliţi în Occident. Toate acele moşteniri din Occident trebuiau aduse în ţară şi se făceau demersuri pe lângă urmaşii acestora din România. Acest gen de operaţiuni nu era de o amploare foarte mare, erau ocazionale. Către finalul anilor 50 a apărut posibilitatea de a obţine valută pe canalele confidenţiale ale Securităţii în schimbul eliberării unor vize de emigrare. O parte a comunităţii evreieşti şi o parte a minorităţii germane au considerat că viitorul în România este destul de nesigur şi sumbru şi au optat pentru emigrare.”
Valuta era una dintre cele mai preţioase obiective pentru regim. De aceea, ea nu putea fi lăsată la voia întâmplării. Florian Banu: ”Statul român avea monopolul asupra tuturor sumelor în valută care erau considerate proprietatea statului şi trebuiau încasate de acesta. A fost elaborată o legislaţie foarte strictă în acest domeniu, iar sumele pe care Securitatea le prelua erau depuse la Banca de Stat a RPR într-un cont special, cu evidenţă foarte strictă. Pe 31 iulie 1965 soldul în valută era de 6.857.000 de dolari. Preluarea sumelor de bani se făcea sub tehnică operativă. Ofiţerii care preluau banii, o vreme plăţile s-au făcut cash, purtau asupra lor microfoane, convorbirile erau înregistrate şi posibilitatea de-şi lua o parte din bani era mult diminuată. Securitatea putea folosi 20% din bani, acest procent fiind folosit în scopuri operative, de exemplu pentru plata unor informatori externi şi pentru cumpărarea de tehnică operativă din Occident. Într-o foarte mică măsură s-au cumpărat nişte arme de vânătoare pentru unele vârfuri ale nomenclaturii.”
În anii regimului condus de Nicolae Ceauşescu, între 1965 şi 1989, Securitatea a încercat să-şi mărească posibilităţile de obţinere a valutei. Dar şi modalităţile de încasare a ei: ”Ca element de noutate, începând cu anii ’70 se insistă pe încasarea valutei prin transfer bancar, preluarea de bani-gheaţă a început să fie mai puţin uzuală, dar şi această practică a continuat şi în anii ’80. Sarcina desfăşurării unor astfel de operaţiuni căzuse pe umerii ofiţerilor din Direcţia I Informaţii Externe. După 1978, cînd întreg sistemul de spionaj al României a fost reconfigurat în urma dezertării lui Pacepa (adjunctul contraspionajului românesc), lucrurile capătă o turnură puţin diferită. Se constituie o unitate pentru aport valutar special (AVS), chiar aşa se numea. La sfîrşitul anilor ’70 a avut loc şi o intensificare a operaţiunilor valutare din pricina nevoii crescute pe care regimul comunist o resimţea în urma îndatorării externe. În anii ’70 au avut loc şocurile petroliere, primul în 1973, al doilea din 1979-1980. Supradimensionarea industriei chimice şi pierderea unor pieţe externe precum şi creşterea sensibilă a dobânzilor la datoriile suverane au pus o presiune uriaşă asupra statului român.”
Istoricul Florian Banu a dat şi un exemplu concludent prin care Securitatea reuşea să recupereze o parte din bani: ”Au început să fie date indicaţii foarte clare asupra tipurilor de operaţiuni valutare agreate. De exemplu, recuperarea unor sume în devize libere din comisioanele confidenţiale aprobate de autorităţile române cetăţenilor străini care favorizaseră încheierea unor contracte avantajoase părţii române. Cum se proceda? Statul român contracta exportul de tractoare cu Iranul. Pentru a câştiga licitaţia statului iranian, statul român oferea unui înalt demnitar iranian un comision. După încheierea contractului şi începerea derulării lui, respectivul demnitar era contactat de ofiţerii de Securitate care, invocând faptul că pe parcurs au apărut cheltuieli suplimentare ca îmbarcarea, pregătirea de export. Mai pe din dos, li se spunea că o parte din bani trebuia returnată. Şi demnitarii cedau. Dacă înaltul demnitar primise ca şpagă 10% din contract, ofiţerii de Securitate îi spuneau ca din acei 10% oferiţi, 5% trebuiau restituiţi. Şi recuperau aceşti bani pe care îi transferau în ţară.”
Operaţiunile valutare ale Securităţii nu au reuşit însă să oprească degringolada sistemului comunist. Însă a instruit oameni care, după 1989, au preluat o bună parte din proaspăta economie de piaţă din România.
