Portretul pelerinului
În fiecare an pe 14 octombrie, sute de mii de oameni pornesc în pelerinaj spre Iaşi, de ziua Sfintei Parascheva, apoi spre Bucureşti, pe 26, de ziua Sfântului Dumitru.
România Internațional, 27.10.2013, 07:43
În fiecare an pe 14 octombrie, sute de mii de oameni pornesc în pelerinaj spre Iaşi, de ziua Sfintei Parascheva, apoi spre Bucureşti, pe 26, de ziua Sfântului Dumitru. Mai sunt pelerinaje şi în restul anului, la Nicula, în judeţul Cluj, de Sfântă Mărie, la Prislop în Hunedoara la sfârşit de noiembrie, sau în orice zi din an, la mânăstirile din Nordul Moldovei. Televiziunile nu ratează subiectul şi de fiecare dată, ştirile sună cam la fel. Înghesuială, sarmale, speranţe, puţină ipocrizie, mici miracole, ceai cald, jandarmi, oameni veniţi din toate colţurile ţării. Ce-i mână pe toţi aceşti români spre mânăstiri? De ce se înghesuie să pupe raclele în care se odihnesc mici fragmente din trupurile sfinţilor? De ce se duc românii în pelerinaj? Cine sunt cei ce revin în fiecare an? Acestea sunt câteva dintre întrebările la care cercetătorul Mirel Bănică încearcă să răspundă de câţiva ani. Începem cu portretul pelerinului.
E femeie, are şaizeci şi ceva de ani, de multe ori a ieşit la pensie, are o stare materială nu fabuloasă, dar copiii au plecat, uneori soţul a murit, e singură acasă şi împreună cu un grup de vecine sau de prietene merge la pelerinaj. De multe ori utilizează autobuzul sau microbuzul, de aceea i-am botezat poate puţin maliţios pelerini de autocar”. Pelerinul tradiţional, rural, a murit la propriu. Satele sunt îmbătrânite, depopulate, atinse de migraţie, ceea ce ne imaginăm noi despre frumoasa pelerină care venea cu căruţa cu copiii, cu fraţii, cu surorile, veneau la pelerinaj la hramul mânăstirii, e în curs de dispariţie. Dar se ridică o nouă pătură de pelerini, mai ales pelerini din oraşe monoindustriale, care au avut o industrie şi nu mai au.”
Statul la rând durează între 3 ore şi 28 de ore. Statul la rând, spune cercetătorul, e o componentă importantă în pelerinajul ortodox, care, spre deosebire de cel catolic, se întinde în timp mai mult decât în spaţiu. Oamenii se înghesuie unii în alţii, glumesc, râd, se roagă, împart mâncarea pe care o au la ei. În timp, se deschid unii către alţii, îşi povestesc micile drame şi ce îi aduce acolo. Văzut din afară, şarpele acesta alcătuit din trupuri, unduindu-se pe culoare delimitate de garduri, poate părea comic, spune Mirel Bănică. “Rândul de la pelerinaje dacă îl vezi de la distanţă e comic, râzi cu lacrimi. Când intri în rând şi vezi dramele interioare, toate acele destine şi toate acele poveşti de viaţă, plângi, tot cu lacrimi. Când intri în interior încep dramele interioare, pe undeva dramele României de astăzi. Oameni care caută un sens al existenţei lor, oameni de 60 şi ceva de ani care au trăit sub comunism şi care nu mai ştiu ce să pună în locul comunismului, pe planul lor de idei, de vederi şi valori. Vedem o Românie sfâşiată de migraţie, săracă, bolnavă, dar, surpriză, veţi vedea şi tineri corporatişti sau oameni care lucrează şi care îşi câştigă bine existenţa în România de astăzi, care vin acolo ca un exerciţiu de dezvoltare personală sau pentru a-şi învinge teama de oboseală, de frig… Motivaţiile pentru care oamenii vin la pelerinaj sunt extrem de diverse. Este cea taumaturgică, de vindecare, sunt oameni bolnavi care să nu credeţi că nu au suferit un tratament medical înainte, marea majoritate apelează la medicina clasică. Apoi mai sunt oameni care pur şi simplu vin să se roage pentru cei din jur, copii, nepoţi, pentru ei înşişi chiar. Pentru cei în vârstă sunt forme de sociabilitate pelerină, cântă, se distrează, nu trebuie să ne fie ruşine de acest cuvânt. Biserica are tendinţa de a spiritualiza la maxim pelerinajul… Ei nu, pelerinii sunt nişte oameni normali, nu-s nici nişte fundamentalişti cu bărbi, nici nişte sfinţi care dau din aripioare. Nu, sunt oameni ca noi care merg împreună, se roagă, citesc, mănâncă – toate astea sunt forme de sociabilitate care le cresc calitatea vieţii. Imaginaţi-vă cum e să fii singur, pensionar, într-o garsonieră de la etajul 8 din cartierul Titan. Sunt oameni care vin din pură curiozitate, vin o dată, le place şi apoi vin şi a doua oară pentru că pelerinajele dau dependenţă.”
Ce anume crează această dependenţă? Dacă aţi fost vreodată la un concert pe stadion, veţi şti exact care este ingredientul principal: emoţia. Dar o emoţie sacră, explică Mirel Bănică. “E starea de bine terapeutic a sacrului, care nu poate fi descrisă în cuvinte, trebuie să o experimentezi. Oamenii se simt liberi, neîngrădiţi de nimic şi dau glas sentimentelor aşa cum simt. E o mare cantitate de emoţie care pluteşte în aer, o încărcătură emoţională imensă care îi uneşte pe oameni. Nu vă închipuiţi cum e să simţi 80.000 de oameni care încep să cânte La Nicula-n deal” la ora 11-12 din noapte cu lumânări aprinse în mâini. E o emoţie sacră pe care n-o simţi în orice altă mare adunare de acest gen”.
Nu e uşor să stai în picioare cu orele, foarte aproape de aproapele tău”. Tocmai oboseala fizică sau poate adrenalina ce se adună în organism face ca timpul să nu-i apese pe pelerini. Şi când în sfârşit ajung lângă raclă, emoţiile şterg realitatea înconjurătoare, pur şi simplu. Nu poţi obţine nimic din nimic. Cei care stau la rând ştiu că această suferinţă fizică de scurtă durată e un fel de răsplată simbolică, dată unei divinităţi pe care nu o pot vedea, nu o pot simţi, dar în care cred. Cei cu care vorbeşti nu-şi amintesc prea bine ce se întâmplă în acele secunde prin faţa raclei… fiind foarte obosiţi, în general trec prin descărcări emoţionale când trec prin faţa raclei, plâng, unii de tristeţe, unii de bucurie, unii de oboseală, îşi revin foarte greu după ce ies de acolo.”
Şi cu toate astea, în fiecare an, o iau de la capăt. L-am rugat pe Mirel Bănică să concentreze în câteva cuvinte fenomenul pelerinajului, despre care el spune că e semnificativ pentru înţelegerea societăţii în ansamblu: Este răspunsul unei părţi însemnate din societatea românească la schimbările atât de rapide care au avut loc după 1989. El arată cum mulţi dintre concetăţenii noştri încearcă să dea sens vieţii lor. Pelerinajul produce sens în mijlocul unei lumi pe care ei n-o mai înţeleg, în care de multe ori nu se mai integrează şi care îi nemulţumeşte. Nu ştim cum va evolua această formă de spiritualitate, s-ar putea să aibă momente de mărire şi de decădere.”
În acest week-end, la Bucureşti, pe dealul Mitropoliei va pluti în aer poezia pelerinajului: miros de busuioc, oboseală, transpiraţie, parfum ieftin, cântec, noapte, emoţie, negru, jandarmi, bariere, sarmale foarte bune, mass-media, reflectoare, viitor, comunism, nostalgie şi iarăşi viitor..