Confesiunile unui cafegiu (reluare din 17.03.2013)

Gheorghe Florescu este unul dintre cei mai cunoscuţi comercianţi şi preparatori de cafea din Bucureşti, şi asta nu de ieri, de azi, ci de mai bine de 40 de ani.

România Internațional, 11.08.2013, 11:00

Gheorghe Florescu este unul dintre cei mai cunoscuţi comercianţi şi preparatori de cafea din Bucureşti, şi asta nu de ieri, de azi, ci de mai bine de 40 de ani. Pentru el, cafeaua este un elixir al inteligenţei, al iubirii, care prelungeşte viaţa şi limpezeşte mintea. Cred că savurarea unei ceşti de cafea este cea mai frumoasă clipă din zi”, ne-a spus când l-am întâlnit în magazinul său de cafea, într-o dimineaţă gri de martie. Mirosul cafelei prăjite inundase aerul din încăpere. Mirosul acesta, fierbinte, inconfundabil, capabil să te trezească din somnul cel mai greu l-a urmărit pe Gheorghe Florescu din copilărie: „Primul contact cu cafeaua l-am avut la 8 ani, în curtea familiei naşului meu de botez, Gheorghe Georgescu. În curtea respectivă, aveau un magazin de cafea, cu ieşire la stradă, o familie de armeni. Din această familie făcea parte unul din cei mai celebri armeni ai lumii, Baruir Nersesian, un faimos cafegiu ce a cucerit inima New York-ului, cu cafelele sale fabuloase. Eram lângă maşina de cafea, acolo am venit în contact cu aroma propriu-zisă, luam câte o boabă de cafea, de curiozitate şi zicea armeanul: Gicuţă, ia cu zahăr”. Eu preferam fără zahăr, mie nu mi se pare amară, cafeaua e dulce ca dragostea. Armeni cafegii erau numeroşi când eram copil. Erau cel puţin 40 de cafegii în funcţiune după război, probabil că între cele două războaie mondiale erau în jur de 100.”

Ce este un cafegiu, poate vă întrebaţi? Un cafegiu este un degustător şi un preparator de cafea, un specialist în prepararea şi servirea cafelei. Trebuie să ştii ce bei, între cafele sunt diferenţe. Sunt cafele mai bune, sunt cafele rare, cafele deosebite, cafele dumnezeieşti.”

A învăţat meşteşugul pregătirii cafelei de la un celebru cafegiu armean, Avedis Carabelaian, unul dintre puţinii care mai trăiau la Bucureşti la sfârşitul anilor 60. Maestrul i-a predat ştafeta magazinului de cafea şi delicatese din str. Hristo Botev 10, unde-şi făceau cumpărăturile mari literaţi, actori sau medici bucureşteni, dar şi personaje importante din Securitate şi Miliţie ori alţi privilegiaţi ai regimului. Avedis îi dăduse în primire nu doar gestiunea, ci şi reţetele sale şi arta de a-şi păstra clienţii: Deţineam deja recordul în Bucureşti, eram cel mai cunoscut, aveam cea mai bună cafea, o combinaţie pe care ne-o puteam permite atunci. Acum avem lumea întreagă la dispoziţie. Dar atunci aveam cafele din Columbia, Guatemala, Salvador, Ncaragua, chiar şi Mexic. Pe astea le amestecam eu. Pe vremea aia erau mulţi lacomi şi vindeau cafea proastă, într-un dispreţ total faţă de consumator. Pe mine domnul Carabelaian m-a sfătuit: Stai pe locul tău, cât timp vei prăji cafeaua ca mine, vei avea clienţii tăi.” Şi îi am până în ziua de azi.”

Florescu Armenaşul”, cum i se spunea, este astăzi unul dintre mărturisitorii vieţii, aşa cum am trăit-o românii în comunism. A fost unul dintre cei ce făceau să circule produsele care azi ni se par banale, dar care atunci erau monedă forte: cafeaua, alcoolurile fine, ţigările occidentale şi orice alte produse din import“ – tot ce lipsea de pe piaţă şi reprezenta, pe atunci, plăcerile interzise mulţimii, rezervate câtorva privilegiaţi. A stăpânit cu succes mecanismele care făceau să funcţioneze acea societate: relaţiile, complicitatea, şpaga. Istoria sa şi a magazinului său de cafea se intersectează cu istoria României anilor 60-70-80, istorie scrisă de personaje încă în viaţă. La mijlocul anilor 80 face cunoştinţă cu puşcăria de drept comun din perioada târzie a dictaturii. La schimbarea generalilor, pier soldaţii”, spune el, ridicând din umeri. Graţiat în 1988, şi-a reluat activitatea de cafegiu după 1990. La îndemnul câtorva clienţi celebri şi cu contribuţia hotărâtoare a fiicei sale, Vali, a scris “confesiunile unui cafegiu”, o carte de memorii în care sunt scuturate de praf imagini dintr-o epocă pe care mulţi dintre noi s-au grăbit să o uite:

Fiica mea a vrut să facă un film şi mi-a zis Tăticule, pune mâna şi scrie”. Am scris cartea Confesiunile unui cafegiu” pentru ea, să fie material documentar pentru film. Am căutat să fiu cât mai clar, cât mai precis, şi să nu fie greşeli, pentru că imediat atragi critici. Dar nu am primit critici deloc, nici măcar din partea celor pe care i-am cam încondeiat, ba dimpotrivă se bat să ia cartea cu autograf. În sfârşit, după ce au pierdut puterea, îi mai bagă şi pe ei cineva în seamă. În 2009 s-au vândut 20 de mii de exemplare numai în diaspora. Diaspora e foarte dornică să ştie ce s-a întâmplat, în special diaspora mai veche, cei care au plecat înainte de a veni Ceauşescu la putere au vrut să ştie ce s-a întâmplat. Această carte lămureşte destul de clar ce s-a întâmplat în perioada respectivă.”

Cartea s-a lansat pe 22 noiembrie 2008. Cu banii din vânzarea cărţii, povesteşte Gheorghe Florescu, a reuşit să-şi realizeze visul de o viaţă: refacerea magazinului de cafea: În momentul de faţă avem o afacere de familie, cu câţiva angajaţi şi trei puncte de desfacere şi am deschis şi o cafenea. Cred că nicăieri în lume nu se găseşte cafeaua pe care o puteţi bea la Băneasa, e cea mai bună cafea din lume.”

Astăzi, Gheorghe Florescu prăjeşte cafea într-un mic magazin din centrul Bucureştiului. Aduce în România soiuri exotice, cafele bio, cafele bune, cafele divine. Bonom, curtenitor, deţinătorul reţetelor marelui Carabelaian este mereu bucuros de oaspeţi, chiar dacă nu toţi cei ce-i trec pragul mai şi cumpără un pachet de cafea sau vreo ciocolată fină.

Nu ne-am putut despărţi de marele cafegiu fără a-i cere reţeta cafelei perfecte, pentru publicul RRI. Iat-o: Se ia ibricul. Un ibric de aramă, neapărat. Se măsoară apa cu ceaşca din care se bea cafeaua. O ceaşcă, două, dacă e o cafea pentru două persoane. Domnul trebuie să o facă, doamna trebuie să o bea. Se pune apa la fiert. Dacă o beţi cu zahăr, se pune o linguriţă rasă de zahăr în apa rece. Dacă nu se bea cu zahăr, ci cu miere, atunci mierea se pune la sfârşit. Se pune apa la fiert. Când apa devine călduţă, călâie, se pune cafeaua. Două linguriţe cu vârf pentru fiecare ceaşcă. Această ceaşcă de cafea nu trebuie să fie nici prea mică, nici prea mare, să aibă cam 50 de ml. Să nu fie o stacană. Când cafeaua fierbe, aşteptaţi să devină fiertura mai vârtoasă, dar nu neapărat să dea în clocot. Atunci se mai ia o linguriţă, cam jumătate de linguriţă de cafea şi se presară ca o ploaie, aşa cum ai pune zahăr pudră peste prăjitură. Acea jumătate de linguriţă dă aroma cafelei, nu mai fierbe. Se face un caimac extraordinar. Puneţi o linguriţă sau două de caimac în fiecare ceaşcă şi lăsaţi să fiarbă în continuare apa. Iese o cafea pe care o beau cele mai mari doamne, servite la pat de către bărbaţii lor.”