Transnistria, un conflict înghețat
Ca majoritatea republicilor Uniunii Sovietice, printre care și Ucraina dar și Rusia, Republica Moldova și-a proclamat independența în 1991.
Marius Tiţa, 20.03.2022, 10:11
Ca majoritatea republicilor Uniunii Sovietice, printre care și Ucraina dar și Rusia, Republica Moldova și-a proclamat independența în 1991. A fost rezultatul unui proces extrem de curajos de rupere de structura sovietică și de reafirmare a specificului național, limba română și alfabetul latin. În tot acest timp, majoritatea rusofonă masată în zona din stânga Nistrului a Republicii Moldova a dezvoltat o opoziție separatistă față de autoritatea centrală a Republicii Moldova. Această regiune deținea majoritatea industriei din fost republică sovietică, fiind și un loc preferat de rușii care lucraseră în diferite servicii dificile pentru a se retrage la o pensie îndestulată și liniștită.
Tot în Transnistria era staționată și Armata a XIV-a, fostă sovietică, devenită rusă. Desigur, această concentrare, care îi permiteau Transnistriei să declanșeze o acțiune separatistă, nu a fost întâmplătoare. Era, de fapt, o bombă cu efect întârziat, gândită pe vremea lui Stalin, cel care a luat această parte a Moldovei, de la România, în 1940. După proclamarea independenței Republicii Moldova de Uniunea Sovietică, la 27 august 1991, regiunea transnistreană a escaladat tensiunea secesionistă, trecând la provocări armate.
Pe acest fond, la 2 martie 1992, o unitate de geniști staționată la Cocieri, în zona transnistreană a Republicii Moldova, a anunțat că se subordonează autorității centrale, de la Chișinău, a tânărului stat independent. Este momentul în care Armata a XIV-a rusă, staționată în zona transnistreană a Republicii Moldova, a intervenit militar împotriva puterii centrale a statului pe teritoriul căruia se afla. Astfel a început războiul secesionist, care a opus grupări paramilitare venite din toată Rusia și pe cele locale, sprijinite masiv, inclusiv cu armament, de o armată rusă, împotriva Republicii Moldova, care nu reușise să își edifice o armată proprie. De aceea, acestei revărsări de forță venită din spațiul rus i se opuneau, eroic, plătind cu viața, o armată de voluntari, toți moldoveni.
Această situație dramatică a fost greu înțeleasă de media occidentală, care, în acel moment, credea și anunța că tancurile Republicii Moldova atacă minoritatea rusofonă, în realitate fiind vorba de armata rusă, care îi măcelărea pe voluntarii ce constituiau de fapt armata Republicii Moldova.
În vara anului 1992 s-a ajuns la o încetare a focului care a lăsat zona transnistreană sub controlul total al separatiștilor rusofoni. În timp, ei și-au proclamat independența, intrând în sarabanda amenințărilor de acest tip practicate de Rusia de mai bine de 30 de ani. Multe dintre aceste evoluții ni se par cunoscute. Politica faptului împlinit și a conflictului înghețat a fost practicată intens de Rusia, în aceste ultime trei decenii, când diferite doctrine moscovite vorbeau direct de refacerea, sub diferite forme, a unei structurii în care fostele state sovietice să reintre sub controlul strict al Moscovei.
Împlinirea, la 2 martie, a trei decenii de la declanșarea războiului din Transnistria a trecut neobservată, în zgomotul asurzitor al agresiunii împotriva Ucrainei. El ne arată, însă, că amenințarea rusă nu a încetat, pentru anumite state independente, în aceste trei decenii. Nu s-a discutat nimic la masa de negocieri, cele mai multe astfel de situații nu au trezit interesul cancelariilor vestice, care căutau mai mult de relații economice și energetice privilegiate cu Rusia.
Situația Republicii Moldova și conflictul înghețat de 30 de ani de pe teritoriul ei nu au fost observate nici măcar în epoca de apropiere NATO-Rusia, de pe vremea lui Boris Elțîn. Războiul împotriva Ucrainei repetă și extinde astfel de metode și principii care și-au exersat impunitatea în timp. După 30 de ani, Transnistria este un stat de facto, susținut direct de Rusia, cu o forță militară remarcabilă și agitând mereu ideea de independență.