Unire

Sute de ani, în Evul Mediu mai ales, ţara românilor a fost împărţită în trei mari principate, Moldova, Muntenia şi Transilvania, cea din urmă aflată în posesia regatului maghiar sau a imperiului austro-ungar.

Marius Tiţa, 21.01.2018, 08:34

Unirea într-un singur stat a fost dezideratul istoric al românilor. Sute de ani, în Evul Mediu mai ales, ţara românilor a fost împărţită în trei mari principate, Moldova, Muntenia şi Transilvania, cea din urmă aflată în posesia regatului maghiar sau a imperiului austro-ungar. Istoria a înregistrat şi două momente definitorii care au permis îndeplinirea acestui ideal. Revoluţia din 1848 s-a manifestat puternic şi în cele 3 principate române, lăsând urme clare în conştiinţa oamenilor. Unul dintre câştigurile acelui moment este curajul de a spune lucrurilor pe nume, astfel că generaţia revoluţionarilor de la 1848 şi cele care au urmat au afirmat cu mult curaj idealul de unire al poporului român. Mai întâi, prin unirea celor două principate, Moldova şi Muntenia. Războiul Crimeii, care a zguduit echilibrul marilor puteri europene, a adus pe tapetul internaţional dorinţa de unire a moldovenilor şi a muntenilor, care a devenit o problemă arzătoare.

A urmat o perioadă scurtă, dar intensă, de afirmare a acestei situaţii, dar şi de maturizare a politicii româneşti din cele două capitale. La începutul anului 1859, marile puteri europene care decideau asupra soartei principatelor stabiliseră alegeri pentru domnitori, atât la Iaşi, în Moldova, cât şi la Bucureşti, în Ţara Românească. Momentul este tensionat, chiar periculos. Poziţiile pro sau contra se manifestă cu intensitate şi toată lumea ameninţă cu forţa. Unioniştii au trebuit să dea dovadă de mult curaj, dar şi de putere de decizie, manifestată în situaţii care se schimbau rapid. Nici alegerea lui Alexandru Ioan Cuza la Iaşi, care avea să devină primul pas al Unirii Principatelor, nu a fost simplă.

La 5 ianuarie 1859, Cuza este ales domn al Moldovei, dovedindu-se a fi soluţia providenţială pentru o situaţie extremă, istorică. Pasul următor a însemnat alegerea lui Alexandru Ioan Cuza şi la Bucureşti, ca domn al Munteniei. Acest pas a fost realizat la 24 ianuarie 1859, prin votul Adunării Elective, constituită în conformitate cu toate deciziile necesare. Alegerea domnitorilor la Iaşi şi Bucureşti era reglementată de marile puteri şi nimic nu interzicea ca aceşti domnitori să fie una şi aceeaşi persoană. Ceea ce ar putea părea, acum, o glumă a fost de fapt o soluţie genială la o problemă apăsătoare care nu beneficia de înţelegerea Turciei şi a Austriei, două dintre puterile garante, care decideau asupra viitorului românilor.

Susţinerea populară a fost uriaşă, observatorii timpului notând un vuiet de urale care s-a ridicat din oraşul Bucureşti în momentul anunţării dublei alegeri a domnitorului Alexandru Ioan Cuza. Unirea personală a celor două principate sub conducerea unui singur principe a fost acceptată, până la urmă, de toţi garanţii europeni, astfel că unificarea lor a continuat cu paşi profunzi şi clari, de-a dreptul administrativi. După 7 ani de domnie, Cuza a fost detronat, ducându-şi la capăt sacrificiul pe care l-a făcut pentru cauza unirii românilor. În locul lui a fost adus un domnitor străin, Carol de Hohenzollern, după o formulă evocată mereu ca finalizare de succes a unirii principatelor române.

Documentele vremii vorbesc de patriotism în cel mai curat sens al său, de clarviziune şi sacrificiu, de pasiune şi emoţie maximă. Votul de la Bucureşti din 24 ianuarie 1859, care a realizat Unirea Principatelor, a adus lacrimi în ochii marilor bărbaţi ai neamului care luptau de la 1848 pentru acest deziderat. Unirea din 1859 a pus bazele constituirii unui stat puternic şi democratic care a devenit sprijinul moral şi efectiv al românilor care trăiau atunci în afara graniţelor Principatelor Unite. După 6 deceni, la 1918, alte generaţii au realizat unirea cu România a Transilvaniei, a treia mare provincie a românilor, aflată timp de secole sub stăpânire ungară sau austriacă. Se încheia, acum un secol, procesul istoric al unirii unui mare popor în frontierele statului propriu, un stat liber, cu o viaţă democratică şi modernă, România europeană de astăzi.