De ce se întâmplă toate acestea?
O avalanşă de analize ne explică ce se întâmplă cu Rusia şi lansează previziuni. Dar nici explicaţiile şi nici previziunile nu merg în profunzime, se duc departe, poate doar cronologic.
Marius Tiţa, 16.05.2014, 16:38
O avalanşă de analize ne explică ce se întâmplă cu Rusia şi lansează previziuni. Dar nici explicaţiile şi nici previziunile nu merg în profunzime, se duc departe, poate doar cronologic. Oricum, faptul că peninsula Crimeea a fost a statului rus până în 1917 sau, dacă vreţi, până în 1954, nu poate fi un motiv ci cel mult un pretext.
În timpul jocurilor olimpice de iarnă desfăşurate la Soci, în Rusia, nimeni nu anticipa că, peste doar câteva zile, Crimeea, provincia din Ucraina vecină, avea să divorţeze de Kiev pentru a semna imediat actele cu Moscova, rapid, în stare de euforie, ca într-o cununie la Las Vegas. Apoi, atenţia s-a orientat spre China, în căutarea semnelor unei alianţe-şoc între fosţii rivali ireductibili din apusul lagăr comunist. Problema era, însă, mult mai aproape, în Vestul Ucrainei, unde, neînconjuraţi de mare, ca în Crimeea, trăiesc milioane de ruşi, cetăţeni ucraineni, speriaţi de orientarea pro-occidentală a capitalei Kiev şi extrem de vulnerabili la propaganda rusă.
În discursul de anexare a Crimeeii, liderul suprem de la Kremlin spunea că nu vrea scindarea Ucraine, dar informaţia are aceeaşi valoare de adevăr ca promisiunea că trupele ruse nu mai stau grămadă pe frontiera de Vest, cea cu Ucraina. Dincolo de această frontieră, în estul Ucrainei, asistăm la acţiuni de o îndrăzneală neinstituţională de-a dreptul criminală, şi de o incapacitate instituţională ce poate fi considerată trădare. Privind istoria ultimului sfert de secol, vedem că, în timp ce Occidentul, în viziunea sa democratică, a acceptat schimbări dar în limita frontierelor existente la sfârşitul celui de al doilea război mondial, pentru Moscova aceste frontiere nu par a avea vreo importanţă. Harta politică a Europei s-a schimbat semnificativ după 1945, au apărut şi au dispărut state întregi, dar s-a mers strict pe aceste frontiere acceptate.
Din 1989 sau chiar din 1945, în Europa a dispărut o singură frontieră, cea dintre cele două Germanii şi altele interne au fost ridicate la grad de frontieră internaţională. Pe vechile frontiere s-a separat Cehia şi Slovacia iar Iugoslavia veche s-a rupt în 5 republici. Noua Iugoslavie s-a scindat şi ea în Muntenegru şi Serbia iar atomizarea acestui spaţiu nu se încheie aici ci a continuat, dramatic, cu Kosovo, totul cu respect maxim pentru vechile frontiere. Fostul spaţiu sovietic părea a-şi fi găsit un divorţ amiabil, pe acelaşi principiu al respectării frontierelor existente, în 1991, când Gorbaciov şi Uniunea Sovietică ieşeau la braţ din istorie. Atunci, un tânăr rus conducea o grupă de mercenari ce lupta în Transnistria, zona pro-rusă şi criptocomunistă din Estul Republicii Moldova, împotriva autorităţilor tinerei Republici Moldova.
După 20 de ani, Dmitri Rogozin se întoarce pe locul crimelor din tinereţe dar în calitate de vice-prim ministru al Rusiei, invitat să participe la parada militară de 9 mai, ziua victoriei sovietice din al doilea război mondial, organizată de secesioniştii transnistreni în capitala lor, Tiraspol. Mai mult decât o simplă metaforă, aceste realităţi istorice explică diferenţa dintre viziunea Vestică şi cea rusă asupra relaţiilor internaţionale, despre limite şi democraţie. Iar dacă înţelegem ce se întâmplă şi de ce, s-ar putea să ne permitem şi o serie de previziuni despre viitor, chiar dacă acestea ne-ar înspăimânta.