Pe 22 iunie 1941, Germania nazistă şi aliaţii ei atacau Uniunea Sovietică şi astfel se deschidea cel mai mare şi cel mai sângeros front din cel de-al doilea război mondial.
Pe 22 iunie 1941, Germania nazistă şi aliaţii ei atacau Uniunea Sovietică şi astfel se deschidea cel mai mare şi cel mai sângeros front din cel de-al doilea război mondial. Operaţiunea Barbarossa, numele ei de cod, era menită să lichideze Uniunea Sovietică şi regimul comunist reprezentat de ea, aşa cum afirma propaganda nazistă. Alături de Finlanda, Italia, Ungaria, Slovacia şi Spania, România a făcut parte din tabăra Germaniei şi a luptat pentru a-şi recupera Basarabia şi Bucovina de Nord anexate cu un an înainte.
Istoricul Ottmar Traşcă de la Institutul de Istorie "George Bariţ" din Cluj-Napoca a arătat că România a fost atât aliat al Germaniei, cât şi bază de atac şi sursă de materii prime: "În cadrul operaţiunii Barbarossa, numele codificat al atacului plănuit asupra Uniunii Sovietice, României i-a revenit un rol foarte important. Potrivit Directivei 21 din 18 decembrie 1940, România şi Finlanda urmau să asigure flancul sudic şi cel nordic şi să participe la operaţiuni alături de Wehrmacht. Din acest punct de vedere, România a fost şi o bază de pornire pentru Wehrmacht. Ştim că din toamna anului 1940 în România erau cantonate trupe germane în cadrul misiunii militare. România era inclusiv furnizor de materii prime, şi anume de petrol, foarte important pentru maşina de război germană. Din iunie 1941, România participă alături de Wehrmacht cu cele două armate române, a 3-a şi a 4-a, care împreună cu armata 11 germană au format grupul de armate "General Antonescu" comandat de Ion Antonescu. În primă instanţă, el a urmărit eliberarea Basarabiei şi Bucovinei de Nord."
Cât de pregătită a fost armata română pentru acel război? Ottmar Traşcă: "România este un caz interesant. Ea n-a avut o alianţă formală, n-a avut un document semnat, în acest sens, cu Germania. Ulterior, nici nu s-a mai pus problema semnării. Pentru a parafraza o celebră zicală, "armata română era prea mică pentru un război atât de mare". Există mai multe evaluări ale misiunii militare germane efectuate în perioada februarie-iunie 1941, evaluări comandate de Marele Stat Major al Armatei Germane de Uscat. Armata română a fost evaluată,avându-se în vedere atât materialul uman, cât şi înzestrarea ei. Au fost 3 evaluări iar concluziile erau unanime: armata română nu era pregătită pentru un război, dotarea era insuficientă, la fel şi instruirea trupelor. Armata română nu putea desfăşura operaţiuni de amploare, de sine-stătătoare, ci cel mult câteva divizii selecţionate puteau desfăşura operaţiuni de apărare, defensive. Din nefericire, operaţiunile ulterioare desfăşurate de armata română în război au confirmat pe deplin evaluările misiunii militare germane. Dar comparativ cu ceilalţi aliaţi ai Germaniei naziste, România stătea bine. Cel mai bine au luptat finlandezii, trebuie spus acest lucru. Au fost cel mai bine pregătiţi, ştim bine că au rezistat în războiul sovieto-finlandez, "războiul de iarnă", din 1939-1940. Şi armata română a luptat foarte bine, chiar peste aşteptările unor comandanţi germani. În cadrul operaţiunii Barbarossa, România avea să angajeze aproximativ 26 de divizii."
Putea România să evite participarea la acel război? Care ar fi fost consecinţele unei asemenea decizii? Ottmar Traşcă: "Noi, istoricii, nu putem lucra cu istoria contrafactuală, însă ne putem imagina. Ştim foarte bine că România a pierdut, în urma aplicării punctului 3 al Protocolului adiţional secret din 23 august 1939 în care se vedea dezinteresul Germaniei, Basarabia şi Bucovina de Nord. Evident că motivul principal al României al intrării în război a fost recuperarea teritoriilor pierdute în favoarea Uniunii Sovietice. Germania a mizat, încă din momentul elaborării Directivei 21 din 18 decembrie 1940, pe participarea României la război. De la început nu s-a luat în calcul că România va sta deoparte, ci dimpotrivă, că România va participa la război. Antonescu dăduse de înţeles, încă de la prima întâlnire cu Hitler, că România nu va sta cu "arma la picior" în cazul unui conflict sovieto-german, o asemenea alternativă nu era viabilă."
Marea catastrofă a armatei române de după operaţiunea Barbarossa s-a numit bătălia de la Stalingrad din 1942-1943. Atunci, armata germană a căzut în încercuire în urma căderii frontului în sectoarele apărate de armata română. Ottmar Traşcă spune însă că responsabilitatea este împărţită: "Dacă în evaluările din 1941 misiunea militară germană plecase de la premisa că armata română nu era pregătită, în campania din 1942 armata română a depăşit aşteptările multor comandanţi germani. În 1942 au loc noi evaluări ale misiunii militare germane care sunt mai optimiste. Plecând de la experienţa din 1941, evaluările susţineau că armata română poate opera şi singură în anumite sectoare. În toamna anului 1942, pe măsură ce operaţiunile de la Stalingrad ale armatei a 6-a germane cereau divizie după divizie ele au fost luate de pe flancuri care au fost înlocuite cu trupele aliaţilor, cu trupe române. În mod evident, comandamentul sovietic, foarte bine informat cu privire la diferenţa existentă între înzestrarea şi instruirea trupelor române şi celor germane, a speculat abil acest lucru. Nu trebuie blamată numai armata română. Şi comandamentul german era bine informat cu privire la slăbiciunea armatei române, sectoarele apărate de armata română, mai ales cel apărat de armata a 3-a, erau expuse atacurilor sovietice. Şi comandamentul german şi cel român dispuneau de informaţii cu privire la iminenţa unui contraatrac sovietic. Şi partea germană are o mare parte din vină pentru catastrofa de la Stalingrad."
Linkuri utile
Copyright © . All rights reserved